Noi punct suntem punct aici punct.
Work. Buy. Consume. Die.
The internet of false idols. Just obey. Sale ends today…
Așa arată testul celor 100 de bătăi de aripă. Ale pescărușului cehovian. După un zbor curat, alb, ca să se poată observa mai bine peste doliul pe care suntem nevoiți să-l purtăm cu toții pentru viețile noastre triste, târâte tot mai greu pe pământul pe care nu contenim să-l compromitem. Tranșat în abatorul conștiinței și vândut tacâmuri în supermarketul cultural contemporan pentru o ciorbă de potroace din secolul XXI, cu care trebuie musai dreasă mahmureala după o beție de simțuri și idei. Ce se poate altminteri pierde în redundanța de mesaje culturale ce stau să țâșnească înspre noi la tot pasul.
Dintre sârmele căruciorului ticsit de cumpărături indispensabile intelectului și stimei noastre de sine, pasărea însângerată împroașcă încă dibaci sufletele oricum pline de prihanele ultimului secol cu obscena ei omniprezență. Și încăpățânarea de a rezista trecerii timpului. Cu aripile retezate înainte să mângâie aerul curat ori să întâlnească vreun înalt. Din credință, din spirit de sacrificiu, din pură naivitate ori doar din ambiție. Întru fatalitate și progres.
Ce altceva înseamnă arta dacă nu o rană vie, mereu deschisă, mereu căscată a mirare, mereu pregătită pentru intervenție, pentru curățare, pentru pansament?…
„Stupid fucking bird”. O intervenție chirurgicală plastică, mai degrabă estetică decât reparatorie, asupra unui superficial posibil, anticipat între crăpăturile zidului ridicat de contemporaneitate către tot ce însemnă clasic. Adus cu iscusință din amurgul secolului XIX în aurora azi-ului (că nu putem să-i spunem simplu cotidian) de Aaron Posner. O excelentă adaptare a textului cehovian (care n-a fost știrbit în niciun fel!) la realitățile zilelor noastre, valabilă în toate colțurile lumii (pe care consumerismul le-a adunat azi, pe englezește, sub umbrela unui universal recognoscibil, nemaiîntâlnit de umanitate în toată istoria ei) și care-i explorează cu inteligență temele, de la poluare și încălzire globală până la consumerism, popularitate și snobism.
Piatra dramatică prețioasă atent șlefuită de Aaron Posner este minunat integrată de Răzvan Oprea într-o bijuterie teatrală prêt-à-porter pe scena Naționalului bucureștean, numai bună de purtat la rever pentru o seară teatrală reușită. Textul și personajele lui Cehov sunt decupate cu grijă, explicate, update-ate. Apoi ambalate, deloc discret, în straturi de azi și vârâte dibaci sub piele, blugi, plastic, hârtie, staniol și confetti, numai bune de așezat în raft, de admirat și cumpărat cu încredere din supermarket-ul-spectacol care respectă cu brio rigorile clasicului, asortându-l treptat, până la înlocuire, la showbiz-ul acestui secol. De cumpărat cu încredere de către spectatori de toate vârstele, gusturile, pretențiile și chiar încăpățânările culturale.
Excelează în interpretare actoricească, fidelă în toate construcțiile intențiilor dramaturgului rus și atent analizate, actualizate și recompuse de cei șapte actori de pe scenă în interpretări robuste, pertinente, pline de energie, tristețe, candoare, franchețe, verosimil și fals, atent amestecate și dozate pentru a recrea lumea cehoviană și a-i explica într-un limbaj demn de 2021 nuanțele și ritmurile care i-au asigurat longetivitatea și vigoarea artistică atât de multă vreme pe atât de multe scene ale lumii.
Excelent condus spectacolul construit în jurul spectacolului lui Con (o împletire ingenioasă de iluzii, deziluzii, straturi de rutină, ratare și resemnare contemporană, amenințătoare și tandru-violente deopotrivă, a unor suflete tulburate orbecăind în căutarea dragostei, fericirii și împlinirii lor artistice, pe care au hotărât deja că nu le vor găsi niciodată), care are drept miză o încercare de explicare a actului creator și a ideii de sacrificiu pe altarul artei. Încă de la început, spectatorul e introdus în laboratorul de creație printr-o invitație la complicitate pe care nu o poate refuza, trezindu-se participant activ la un workshop teatral, prins în prezentarea mecanismului performance-ului (sau happening-ului, ce-o fi!) cu care Emilian Mârnea și Alexandra Sălceanu destind atmosfera și deschid culisele abatorului teatral în care va fi tranșat pescărușul cehovian. Căutând curios răspunsuri posibile la întrebările pe care și le poate pune în legătură cu felul în care se construiesc personajele, repetițiile pentru rol, prejudecățile, gândurile și conflictele interioare și exterioare pe care trebuie să le confrunte și să le depășească actorii pentru a intra în pielea personajelor lor.
Duși în zone mai puțin confortabile, care să justifice superficialul spectacolului din spectacol, actorii au parte și de monologuri consistente așezate abil întru înțelegerea personajelor cehoviene și situațiilor dramatice originale, altfel veritabile partituri pentru demonstrația calităților de interpretare cu care sunt înzestrați protagoniștii.
Eduard Adam este un Con strident, un artist care nu vrea să trăiască povara compromisului existențial universal, prin vocea căruia Răzvan Oprea formulează o definiție posibilă a teatrului de azi. Revoltat și depresiv în același timp, preocupat de apropierea de propria creație dar și de detașarea necesară pentru a o elibera către public, un Treplev măcinat de ambiția de a schimba prin mesajul lui o lume surdă și oarbă, pentru care formele noi, spargerea barierelor și progresul nu mai înseamnă decât o cumplită cuveneală, în timp ce se lasă strivită și sufocată de xenofobie, distanțare, lipsă de empatie, 5G, nanoboți ori tulpini de virus… Un Connie aflat în permanență în conflict violent, personal și artistic, cu mama lui, Emma (aka Arkadina).
Condusă de Cecilia Bârbora într-o zonă arogantă, snoabă, prețioasă și totuși grosolană, perfect asortată condiției unei actrițe desuete aflată la apus de carieră, Emma e o femeie aparent falsă și instabilă (care trece brusc de la dulcegării la jigniri și invers, altfel atent controlate, convinsă că poate obține maximum din efectul dramatic al fiecărui gest pe care-l face, într-un registru de mahala cu accese de sarcasm dinadins ratat pentru a-i pune în lumină ignoranțele de tot felul) și totuși o femeie puternică (o demonstrează cu brio în scena de emasculare a lui Trigorin), care a jonglat cu greu între viața ei ratată de familie și carieră, în încercarea de a oferi lumii tot ce are mai bun în ea. Judecați-o numai dacă faceți sex și sport de trei ori pe săptămână, restul, ciocu’ mic…
Însoțită de un Trigorin prezent al unui Vitalie Bichir cabotin și nonșalant în pielea lui de scriitor plin de talent, cu o bine disimulată indiferență cu care jonglează ușor inimile și mințile femeilor care-i populează preajma, atrase de siguranța lui de sine și talentul de care se autosuspectează mai mult decât o impune vreo confirmare, pe care de altfel o cerșește abil la tot pasul, jucând generozitatea de a se coborî la nivelul fanilor săi deși se bucură de popularitatea a milioane de cititori, pe care-i iubește din nevoie, că doar n-are vreme să-i mai și compătimească pentru că e ocupat să înfiereze setea nepotolită de a crea a omenirii deja plină de suficientă artă ca să mai fie nevoie de vreun adaos,
Marius Bodochi este un senzațional Sorn (o combinație captivantă între fratele Arkadinei și doctorul Dorn din textul original), un bărbat galant, curtenitor, un naiv iremediabil de consistență aproape gazoasă, cu care alunecă lejer și fermecător prin scena pe care o umple cu un fel de pluteală adolescentină specifică îndrăgostitului, un gentleman grijuliu și atent, mediator între personajele aflate în conflict, un motor al încercărilor de armonizare a tuturor situațiilor stânjenitoare, un receptor fascinat al mesajului artistic al lui Con, filosofând delirant și seducător pe tema lui „cum naiba am ajuns aici” (înduioșător în scena autoportretului pe care și-l zugrăvește cu atâta candoare și savuros în monologul plin de umor în care se însoțește de prepararea unui cocktail menit să susțină absurdul celor atât de captivant rostite, ce face deliciul publicului), un as al afectului, care-și dezvăluie adevărurile unei vieți de emoții tăgăduite abia la a șaptezeci și una aniversare, cu care-și punctează la superlativ ieșirea din scenă.
Candida Mash (Mașa lui Cehov) a Alexandrei Sălceanu este o emoție mobilă care înfioară fiecare scândură la trecerea prin scenă cu tristețea ei infinită și revolta ei gingașă, înfășurate cu grijă în cele mai curate idealuri cu care sufletu-i ingenuu își permite să urască sincer viața (pertinentă poezia ei fără pretenții, cu versuri seci și stângace, în perfectă armonie cu toate ambițiile înăbușite încă din fașa sub care trebuie să le preschimbe în alegeri corecte și conforme) și pe Dumnezeu cel plecat în vacanță, să mai ia și el o pauză de la lumea asta absurdă, care în hazardul Lui își permite să țină departe buzele îndrăgostiților numai ca ei să râvnească și mai mult la sărut, pierduți în jocurile ilogice ale dragostei, distrugându-și cu bună știință esența, atent acoperită seară de seară sub plăpumioara care va mai pune la adăost pentru încă o noapte mârșăviile indiferențelor lor de peste zi.
Lui Emilian Mârnea i-a fost încredințat un personaj simpatic, naiv, Dev (un Medvedenko încă și mai mult îmblânzit, dacă mai putea să încapă vreo ameliorare către suav), care umple priceput golurile lăsate dinadins de Cehov întru interpretare și analiză metateatrală din poziția lui de de amfitrion discret (dacă se pot contopi astfel cele două energii antagonice pe care le reprezintă, candid și totuși plin de energie, exaltat și zeflemitor deopotrivă) cu zâmbet prietenos de povestitor complice, de tălmăcitor iscusit pre limba spectatorului de azi, responsabil cu intertextul, cu cititul printre rânduri, gânduri și sentimente reinventate și totuși mereu aceleași.
Toți se adună în grădină pentru a asista la un spectacol deplorabil susținut de încântătoarea Nina, un one-woman-show parcă inspirat de personajul Ștefania din „Orășelul leneș” al copiilor douămiiști, din care sare abil într-un erotic-vulgar, dinadins deșănțat pentru a macula spațiul sacru al teatrului clasic, invadat de tema consumului contemporan (inclusiv cultural) și subtemele lui importante (contribuie decisiv scenografia și proiecțiile video ale Silviei Horobeanu, care imprimă cu această ocazie vizualul întregului spectacol, să nu uităm de ridicolul și superficialul secolului în care trăim) în principal cea a deșeurilor pe care îngurgitarea lor o presupun, ce nu pot fi reciclate și vor trebui cazate în maldăre amenințătoare de gunoaie ce vor crește și vor acoperi fără milă totul, sub privirile neputincioase ale Emmei care condamnă acest performance sinistru dimpreună cu publicul sobru, care a venit în sala Pictură a TNB pentru a-l revizita pe Cehov…
Cu un joc robust și foarte bine susținut pe tot parcursul spectacolului, Cosmina Olariu construiește încă de aici un personaj complex și puternic, pe care-l poartă prin diferite tehnici către toate limitele pe care nu doar că le poate atinge, dar pe care chiar reușește să le treacă fascinant, sărind mereu pârleazurile și forțându-i granițele și geografia emoțională, împingând-o astfel la o continuă dezvoltare și transformare personală. Dinamică, atentă și asumată, ea reușește să-i imprime Ninei de ieri și de azi dezinvoltură și tânjeală de suprafață după glamour și faimă, în timp ce sub straturile de plastic și vinilin poartă cu greu povara abuzurilor la care a fost supusă de tatăl ei alcoolic, drama imposibilei ei ascensiuni artistice și scurta și cruda ei maternitate, refugiindu-se cu disperare în poveștile și mai apoi în brațele lui Trigorin pentru a-și recompune identitatea, un Trigorin de care nu se îndrăgostește, ci de care se atașează toxic, deznădăjduită, ca de singurul colac de salvare după iminentul naufragiu ce sigur o așteaptă în mijlocul oceanului ăsta agitat și tulbure de rău și fatidic, în care a fost condamnată să-și înece povara destinului ei frânt de pescăruș. Senzațională în monologul de final în care-și asumă soarta păsării lui Cehov… Ultima ratare…
Stupoare, rețeta funcționează perfect! Tot superficialul creat în spectacolul lui Con e recompus și capătă cele mai adânci sensuri în aparenta degringoladă media a contempoanului, adunând destinele acestor personaje triste, cvasitragice, care se perindă prin fața camerei pentru a prezenta în head-line-uri testimoniale idealurile lor, surprinzând perfect esența personajelor lui Cehov.
Nu simțim nimic, dar jucăm ca și cum am simți. Poate chiar marea întrebare a lui Hamlet sau râsul sarcastic al pescărușului. Dacă nu suntem doar noi așa? Sau suntem cu toții așa și procedăm astfel oricând, oricum și oriunde?
Să ne facem tricouri cu „Noi punct suntem punct aici punct”. În timp ce continuăm să încercăm și să dăm greș, iar și iar, până la sfârșitul vieții.
Punct.
„Stupid fucking bird” de Aaron Posner, traducere: Evelina Siminică
Teatrul Naţional „I. L. Caragiale” Bucureşti
Sala Pictură
Regie: Răzvan Oprea
Scenografie: Silvia Horobeanu
Video: Silvia Horobeanu
Light design: Andrei Niculescu
Muzica: Rareș Varniote
Coregrafie: Florin Fieroiu
Regia tehnică: Adrian Ionescu, Luțu Scobeniuc
Distribuţie:
Emma: Cecilia Bârbora
Sorn: Marius Bodochi
Con: Eduard Adam
Nina: Cosmina Olariu
Trigorin: Vitalie Bichir
Mash: Alexandra Sălceanu
Dev: Emilian Mârnea
Copilul: Matei Dumitru
Durata: 2h30m
Luciana Antofi 