Bastoane albe amușinând de sub pălării și ochelari fumurii. Prin întunericul uman, așezat de Brecht pe calea dramatică pe care mizeria din noi a întins-o de-a lungul istoriei sub tălpile corului (antic!) cerșetorilor orbi, ce încă n-au obosit până astăzi să-i răscolescă societății pleava, dramatic și teatral, în căutarea obstacolelor ce ne pun tuturor în pericol înaintarea. Purtându-ne îndrăzneț către cotidian de sub mantalele negre prin povestea teatrală, asigurându-i universalul și atemporalul. Fără a-și dori să vadă.
Atâta sărăcie, atâta jale, atâta imoral, atâta decădere, atâta frivolitate, atâta vulgar, atâta impostură, atâta ipocrizie, atâta corupție, defilând triumfal cu toatele pe scena Sălii Ion Caramitru a Naționalului bucureștean exact în zilele încoronării unei noi regine (!), ca niște personaje în sine mânate anume de Gelu Colceag pentru a le forța limitele cele mai de jos, demonstrându-le umanul.
Un marș dramatic al celor mai sărmani dintre sărmani. Mici meșteșugari ce sparg cu uneltele lor modeste casele de bani ale negustorilor, înghițiți cu toții de bancheri și politicieni și de sărăcia și mizeria la care i-au condamnat prin minciună, corupție, injustiție, ipocrizie, furt. O odă oamenilor ce n-au putut în viață să răzbească și au ales o cale strâmbă să supraviețuiască. Care te invită să privești mai bine în întunericul din tine și din jurul tău, urmând calea bastoanelor albe ale Corului orbilor alături de care înaintezi bezmetic prin mizeria subsolurilor umane pe o nouă cale a mântuirii, ce va primi într-o zi aprobare de la consilierii primăriei să-i fie schimbate bordurile… atât de pe șleau.
Un Brecht pentru toată lumea, în care figurația duce cu mult curaj în spate scenele propuse de Gelu Colceag, asigurând dinamismul spectacolului, preocupându-se să așeze cât mai ordonat straturi de înțelegere a mesajelor fondatorului teatrului epic, din care fiecare poate să extragă ceva de care are nevoie pentru a se regăsi și a rezona, mergând până adânc în subtilitățile grotescului din noi, fără să evite grosolănia, grobianul, repulsivul. Așa se face că explicațiile brechtiene care însoțesc songurile pe muzica lui Kurt Weill sunt prelungite în comentariile corului dramatic care funcționează de minune ca întrerupător de energie, mai ales între scenele apăsătoare ale spectacolului ce ridiculizează acțiunile umanului, oferind soluții de distanțare necesare interpretării obiective a realității într-un exercițiu colectiv de mentalizare a consecințelor faptelor noastre, amendând moral și echilibrând grotescul situațiilor ce se dovedesc astfel asumate și permit spectatorului împăcarea cu vulgaritatea societății londoneze din subsolurile cartierului Soho sau de oriunde altundeva pe lumea asta.
De unde regizorul rostogolește controlat și asumat satira lui Bertolt Brecht prin pleava societății de acum un secol și de oricând în „Opera de trei parale”, cea mai nouă producție a Teatrului Naţional „I. L. Caragiale” Bucureşti, într-o distribuție de zile mari care se învârte precis în jurul lui Marius Manole, incontestabilul vârf al lăncii cu care Naționalul bucureștean a intrat la duel, ridicând mănușa aruncată de Răzvan Mazilu de peste drum, dinspre teatrul Excelsior (unde greu se găsesc bilete la cel mai fermecător musical din târg, despre care voi scrie curând).
O satiră politică și socială învârtită abil în jurul gangsterului Mackieth, băiatul rău de ieri și de azi (și de oricând), adevăratul mânuitor al sorții comunității pe care o subjugă și o conduce din umbră, nu atât prin forță, cât prin carismă, validând impecabil vârful piramidei combinațiilor financiare prin care se susțin economic grupurile ce conduc cu adevărat destinele socialului nostru atât de cunoscut (mai aes prin întorsătura de situație din final).
Pare că regizorul Gelu Colceag s-a ocupat de toate ca Mackie Șiș să se desfășoare în scenă cum știe mai bine. De departe cel mai puțin îngroșat dintre personaje, Mackie Șiș Manole umple spațiul de joc în chip absolut surprinzător. Recunosc că m-am așteptat la un Mackie strident, zgomotos, exagerat muzical, pe care actorul l-ar fi putut construi cu ușurință într-un anume fel de răspăr folosindu-se de infinitele lui resurse tehnice și interioare, ba chiar am făcut un pariu cu mine după ce mi-am adus aminte că în ani de zile în care s-a remarcat în zeci de spectacole reușite l-am văzut pe Marius Manole cântând o singură dată (în cel mai frumos spectacol, după părerea mea, al Liei Bugnar). El însă reușește să surpindă cu un Mackie mult mai reținut și deopotrivă mult mai șarmant, izbutind să se desprindă mereu la timp din tabloul general, din vacarmul specific al subsolurilor (umane) ce susțin cartierul distracțiilor de lux (și al teatrelor!) din capitala britanică, să puncteze decisiv dramatic chiar și în scenele muzicale, fixând inteligent atenția asupra sa la fiecare apariție și dominând autoritar, molcom și aproape plictisit pe alocuri, fiecare tablou, dar explodând savuros pe unde se cere energia lui anume dezlănțuită, confruntând ferm toată suflarea masculină, curtând-o fermecător pe cea feminină, fraternizând docil cu frații lui de suferință și amendând răspicat acțiunile mârșave ale orânduirii, jonglând incredibil între multiplele sarcini sociale și ideatice de ieri și de azi care-i testează mereu cabotinul și măiestria actoricească, asigurând deopotrivă verosimilul personajului dar și teatralul prin care este în general capabil să se miște rapid și mereu surprinzător dintr-un registru în altul. Învestindu-l pe Mackie cu o autoritate de care nu-ți permiți să te îndoiești, transformând personajul într-o simfonie în sine, un Mackie Șiș Manole care dansează pe propria muzică (excelent la capitolul coregrafic!, extrem de solicitat fizic) decide play-list-ul și impune tonul poveștii, distingându-se perfect elegant între toți mechișișii pe care i-ai recunoscut. Iar cântul lui se dovedește o prelungire mereu frumoasă a cuvântului rostit.
Prin el se face astfel și trecerea într-o cheie în general clasic dramatică a operei preponderent muzicală propusă de dramaturg mai degrabă teatrului liric (spre deosebire de spectacolul lui Răzvan Mazilu de la Teatrul Excelsior, un veritabil musical, unde raportul e inversat, o importantă deosebire între cele două montări, ambele însă în spații ale teatrului dramatic), care funcționează și ea de minune. Se acoperă astfel inteligent lipsa de înzestrare la nivelul performanțelor vocale fără a se distinge disonanțe de vreun fel, echilibrând mereu balanța prin intermediul actorilor din distribuție care excelează la capitolul vocal și ajutându-se articulat de orchestra din fosă(Marius Leau, Ligia Dună, Lucian Maxim, Marius Grigorescu, Cristian Nicolae, Ciprian Partenie și Răzvan Mihai Grigorescu, care își pun la contribuție vioara, pianul, instrumentele de percuție și de suflat și chitara pentru a asigura coloana vertebrală muzicală a spectacolului) pentru a se menține armonia specifică musical-ului.
De pe marginea legii, a moralei și a moravurilor performează la superlativ personajele feminine, cele care-i validează lui Mackie, separat și împreună, masculinitatea, farmecul, donjuanismul și duplicitățile pe care el le va regla diferit în relația de scenă cu fiecare dintre partenere, exploatând abil rolurile sociale și amoroase pe care personajele feminine le au în viața lui pentru construcția propriului personaj.
Foarte bine toate cele trei neveste curente ale lui Șiș (care se-nsoară, neoficial, de mai multe ori pe an!), de departe actrițele cel mai bine puse în valoare și înzestrate vocal din rolurile principale, respectiv frumoasele tinere Aylin Cadîr și Teodora Calagiu (cele două asigură pe rând rolul lui Polly, cea mai proaspătă mireasă a lui), temperamentale și expresive, care beneficiază de o partitură generoasă prin care descotorosesc abil de frivol, încetul cu încetul, personajul superficial ce le este încredințat, și Medeea Marinescu care reușește o excelentă Lucy, ingenuă și subversivă deopotrivă (cred că cel mai fermecător rol feminin din întreaga distribuție, cu siguranță cel mai plin de energie și culoare, așa cum a fost gândit în economia spectacolului, și pe care Medeea Marinescu îl împlinește magistral, smulgând aplauze binemeritate), ce luptă delicios spre a-și păstra statutul de primă doamnă a inimii lui Șiș (excelente scenele de înfruntare între Polly și Lucy, cu și fără Mackie la mijloc).
Dar și vechea lui iubire Jenny Speluncă, matroana plină de melancolie pe care Emilia Popescu o impune ferm (și tragic!) ca etalon în măsurarea amorurilor lui Mackie nu doar din poziția de autoritate (erotică și administrativă) pe care i-o conferă plasarea socio-profesională în fruntea fetelor de la bordel (cel mai colorat și articulat grup din spectacol), dar și prin felul în care pare să-l fi însoțit cu loialitate de-a lungul vieții lui amoroase și infracționale (bazată pe iubirea necondiționată și mereu tristă pe care încă i-o poartă Jenny, chiar – sau mai ales! – când îl trădează, într-un gest suprem de gelozie și supraviețuire remușcată deopotrivă), ca o mână care o spală mereu pe cealaltă, trăgându-se una pe alta prin ițele încurcate ale afacerilor lor murdare pentru a ține laolaltă preajma vulnerabilă ce le-a populat dintotdeauna intimitatea și de care au amândoi nevoie ca plasă de siguranță.
Iubiri comparabile, marcate de romantism deșănțat declarativ, efemer și poate niciodată veritabil, care par să i se cuvină și de care se vede atât de multe ori sătul, încât își permite să evadeze, fie și doar aluziv-mental, către o iubire (ce ar putea fi mult mai autentică) față de fostul lui tovarăș de arme și de fapte rușinoase, șeful poliției londoneze Brown, rol care i se potrivește foarte bine lui Silviu Biriş, exemplu perfect de autoritate coruptă și perfidă în zona bufă, cu o coloană vertebrală mai flexibilă decât ștreangul ce amenință gâtlejul lui Mackie Șiș și, la o adică, s-ar putea lejer înnoda și în jurul propriilor picioare, amenințându-l cu prăbușirea.
Garnitura feminină din ansamblul idolatru al lui Mackie este împlinită, surprinzător, de atitudinea doamnei Peachum pe care Tania Popa o ghidează inteligent către o admirație trecută mereu sub tăcere (e și contradicția permisă, ea se declară fermecată de manierele elegante ale fantelui necunoscut care-i vrăjește copila, în timp ce demonstrează o bună cunoaștere a obiceiurilor și orarului lui amoros!), într-un rol care i se potrivește ca o mănușă albă glacé (!) perfect asortată, o bețivă ageră și mereu lucidă, vulgară și abrutizată de condițiile în care a fost nevoită să-și trăiască viața și să-și câștige traiul, bună cunoscătoare a lumii lui Șiș prin care se învârte cât poate mai bine pentru a asigura prosperitatea afacerii de brand-uire a cerșetorilor Londrei, de care se ocupă împreună cu soțul ei, domnul Peachum.
Un grobian Mircea Rusu într-un rol de compoziție (semit?!) ce explorează priceput mojicia, grosolănia și mârlăniile de care este în stare Peachum, căutând să se impună cu forța într-o lume decăzută care oricum i se așterne, în lipsă de soluții, la picioare, dansând satisfăcut pe suferințele diverse ale unor oameni ajunși în nevoie ce apelează la serviciile lui, fâcând afacerea să meargă ca unsă, așa cum se întâmplă și în cazul afacerii cu carne vie condusă de Jenny Speluncă, completând abil tabloul general al crimei organizate în capitala britanică.
Aici e forța spectacolului creat în jurul lui Mackie Șiș, în care cerșetorii, orbii, cocotele și polițiștii își aduc minunat aportul la ansamblu împreună cu personajele în roluri mai mult sau mai puțin secundare, între care se remarcă Ciprian Nicula și Rareș Florin Stoica (care asigură alternativ rolul lui Filch, cea mai proaspătă achiziție a lui Peachum), Smith (pe rând, Daniel Hara și Mihai Munteniţă), polițistul vânător de recompense care-și permite șantajul, și, bineînțeles, gașca zgomotoasă de golani, unul și unul, din jurul lui Mackie: Mathias Biștar (Ovidiu Cuncea), Jakob Sfarmă Țeste (Alexandru Georgescu), Robert Fierăstrău (Mihai Verbiţchi), Walter Salcie Plângătoare (Orodel Olaru), Jimmy (Silviu Mircescu și Mihai Munteniţă).
O lume decadentă care încearcă o vulgaritate de bun simț, ce merită ținută sub controlul Lilianei Cenean și al lui Ștefan Caragiu în imensa cușcă cinetică cu schelet metalic ce tronează în mijlocul scenei, care, învârtită priceput pe turnantă, asigură delimitarea funcțională, accesarea și alternarea ingenioasă pe rotativă a spațiilor de joc (sediul afacerii lui Peachum, bordelul, închisoarea) propuse, cărora le asigură amplitudine și excelente oportunități de valorificare vizuală pe orizontal și vertical deopotrivă, permițând integrarea rapidă a elementelor de decor sau scoaterea lor (mai ales pentru buna desfășurare a coregrafiilor de grup – un mare plus pentru Roxana Colceag și Alina Petrică -, care-i asigură și fixează în ochiul și sufletul spectatorului impozanța de care e nevoie pentru un spectacol de Scena Mare), dar și stabilirea raporturilor de putere între personaje (mai ales pe verticală) ori decuparea unor tablouri ce asigură narativului coerență emoțională,
într-o lume damnabilă pentru a cărei mântuire doar părintele Kimball ar mai putea înălța o rugăciune către cer (simpatic Eduard Cîrlan!), așa că mai bine să-l închidem într-un coșciug…
DramaAlert, decret regal: Mackie Șiș va fi eliberat și înobilat… Că numai la adăpostul legilor poți să-i păcălești pe ăia care nu cunosc legile și de-aia nici nu le respectă. Şi cine vrea să primească o fărâmă din exploatarea asta, trebuie să respecte legea cu stricteţe.
Mai bine cerșetor decât actor!…
„Opera de trei parale” de Bertolt Brecht Traducere: Isaiia Răcăciuni, Ion Cantacuzino și Gelu Colceag
Teatrul Naţional „I. L. Caragiale” Bucureşti, Sala „Ion Cramitru”
Regia: Gelu Colceag
Muzica: Kurt Weill
Scenografia: Liliana Cenean, Ştefan Caragiu
Coregrafia: Roxana Colceag
Asistent coregrafie: Alina Petrică
Conducător muzical: Marius Leau
Pregătirea muzicală: Ligia Dună
Antrenament vocal: Elena Moroșanu
Lighting design: Laurențiu Iordache
Asistent lighting design: Alexandru Stănescu, Iulian Pătrașcu
Sound design: Bogdan Gadola, George Puiu
Asistent regie: Patricia Katona
Producător delegat: Mădălina Ciupitu
Regia tehnică: Andi Tuinea, Costi Lupșa
Sufleor: Ana-Maria Barangă, Tatiana Oprea
DISTRIBUȚIA:
Mackie Șiș: Marius Manole
Dl. Peachum: Mircea Rusu
Brown: Silviu Biriş
Dna Peachum: Tania Popa
Polly: Aylin Cadîr / Teodora Calagiu
Lucy: Medeea Marinescu
Jenny Speluncä: Emilia Popescu
Filch: Rareș Florin Stoica / Ciprian Nicula
Mathias Biștar: Ovidiu Cuncea
Jakob Sfarmä Țeste: Alexandru Georgescu
Robert Fierăstrău: Mihai Verbiţchi
Walter Salcie Plângătoare: Orodel Olaru
Jimmy: Silviu Mircescu / Mihai Munteniţă
Smith: Daniel Hara / Mihai Munteniţă
Părintele Kimball: Eduard Cîrlan
Cocote, Orbi, Cerșetori: Andreea Alexandrescu, Irina Noapteș, Beatrice Rubică, Oana Laura Gabriela, Cristiana Ioniță, Roxana Colceag
Orbi, Cerșetori, Polițiști: Rareș Florin Stoica, Eduard Cîrlan, Alexandru Nicolae Mihai, George Olar, Tiberiu Enache, Horațiu Furnică, Adrian Justin Ilie
Orchestra:
Lucian Maxim (percuție)
Ligia Dună (pian)
Marius Leau (vioară)
Marius Grigorescu (clarinet)
Cristian Nicolae (trompetă)
Ciprian Partenie (trombon)
Răzvan Mihai Grigorescu (chitară)
Durata: 3h 20m cu pauză
Luciana Antofi 