Teatru pandemic. O reinventare a convenției, într-un examen de regie în pandemie. A unui film developat după o placă fotografică pe care istoria a imprimat imaginile dramatice ale unuia dintre cele mai triste momente ale ei. Spre a le așeza în album și a le răsfoi într-un alt moment delicat din lunga ei curgere. Cu lupa pe existență și rezistență într-o viață și un teatru al izolării și al supraviețuirii în condiții austere, când singura șansă de salvare este întoarcerea la esență.
Holocaustul cu „H” mare nu este decât suma unor exterminări cu „e” mic. „He, he, he! ”, râde cu aroganță istoria peste destine în derivă, neîmplinite, rupte ori strivite sub hazardul unui Dumnezeu ațipit.
Paris, anii ‘40. Doar un loc și un timp în care curajul luptă cu frica. Iluzia unei cicatrici pentru o rană care nu are să se închidă niciodată, în condițiile în care binele cu răul coexistă și individul se străduiește să supraviețuiască șenilei care-i traversează nemilos grumazul. Dintr-un colț întunecat al conștiinței omenirii, câteva gâturi se lungesc curioase în și în afara clișeului, doar-doar vor apuca într-o zi să fie înrămate și apreciate cum se cuvine. Cadru cu cadru, în camera obscură se adună fotografiile proaspăt decupate de pe filmul construit în jurul unui tablou controversat.
Henri Matisse. Doar un pretext pentru a iscodi metaforic preajma și simbolistica tabloului confiscat de naziști, considerat pierdut și recuperat după 70 de ani: „Femeie șezând”. Aruncată într-o prăpastie a istoriei, personale și universale, la o răspântie a cărărilor sufletului. Agățată pe zidul indiferenței și aroganței, la intersecția dintre calea dreaptă și nebănuitele rute ocolitoare ale conștiinței, la răscrucea dintre bine și rău, într-o așteptare mută a altor martori tăcuți, așezați întru ospăț modest la masa istoriei pentru că nu au libertatea niciunei acțiuni aducătoare de vreun festin.
Așa arată dedesubturile piesei „Adio, domnule Haffmann”, scrisă de francezul Jean-Philippe Daguerre și onorată în 2018 cu patru premii Molière (cea mai înaltă distincție teatrală în Franța), noua poveste abordată de regizorul Felix Alexa și scenografa Andrada Chiriac pe scena Sălii Pictură a Naționalului bucureștean.
O poveste cu iz cinematografic (spațiul de joc decupat convențional din linii drepte și lumini în mai multe spații de joc lăsate să coexiste în scenă, integrând desfășurări orizontal/vertical sau proxim/distant, anunțate textual și punctate muzical, decupat pe alocuri prea des, insistându-se pe declarații vizuale care însoțesc scene scurte și dense, care-ar mai fi putut suporta ceva concentrări pentru curgerea spectacolului) dintr-un Paris aflat sub ocupație nazistă, paginile unei scurte istorii intime din multele istorii trăite atunci se scriu cu repeziciune sub ochii noștri. Un evreu în casa unor francezi. Un fost proprietar care locuiește în pivnița fostei sale case, acum în proprietatea fostului angajat care a pus mâna pe afacere și pe imobil.
Relații umane și răsturnări de situație cu mare potențial tragi-comic, exploatate cuminte, serios și nepretențios, în cheie bulevardieră, peste care se așează sarcastic un straniu „ménage à trois”, condus și el fără patimă în scenă, ca formă de asuprire maximă a unor suflete deja pedepsite crunt de acest nefast război în care sunt purtate fără voia lor. Peste care tronează amenințător pericolul tăinuirii și dezvăluirii celor mai bine păstrate secrete și conflictele care decurg din această primejdie.
Amestec de ficțiune și realitate istorică, spectacolul este construit în jurul pactului neobișnuit dintre un evreu și un catolic francez, un contract moral care le va schimba destinele. „Un joc al senzațiilor pe muchie de cuțit. Observând, totodată, cu tandrețe și umor, cât de paradoxală poate deveni uneori viața, mai ales atunci când ne-o complicăm singuri. Spectacolul nostru este despre ființe fragile aruncate în vâltoarea istoriei și a evenimentelor personale ce o iau razna. O fragilitate ce nu exclude însă forța și curajul”, declară regizorul Felix Alexa.
Rezultă o poveste complicată, ca multe altele din al doilea război mondial, o poveste umană despre oameni aflați în situații extreme, care-și repetă rolurile în culisele evenimentelor nefericite ale istoriei, sperând să le joace într-o zi pe scena vieții, la vedere, fără frică și fără compromisuri.
Rolurile lor simple, de destin. O destul de cuminte Isabelle Vigneau a Alexandrei Sălceanu, această „Femeie șezând” între cei doi oameni cu care-și împarte destinul, spațiul, așternuturile și inima. În pofida mizei uriașe a personajului, trecerea ei de la unul la altul, ca și susținerea și expunerea crezurilor cele mai adânci și convingerilor ei morale, se fac reținut, nepatetic, fără pasiuni și căderi asurzitoare. Pare să fi fost o opțiune regizorală să fie lăsată așa, războiul mental fiind lăsat în seama minților celor doi barbați pe care e nevoită să-i împace și să-i țină în echilibru unul cu altul sub același acoperiș: evreul Joseph Haffmann, un cumpătat om de afaceri, astăzi amant însărcinat cu procrearea (care cade în sarcina lui Richard Bovnoczki, asumat, precis, reținut, ale cărui intense trăiri interioare explodează controlat abia la final), fost propietar, înainte de război, al magazinului de bijuterii unde lucrează soțul ei, personajul central Pierre Vigneau, un bijutier onest, care vrea să-și ducă la îndeplinire cu succes sarcinile personale, profesionale și cetățenești, fiind capabil de cele mai mari sacrificii pentru atingerea lor, chiar și sub ocupație nazistă. Bun și constant Alexandru Potocean în acest rol, pe o linie corectă, destul de liniară, dar cu scene în care e scos de pe șinele personajului spre a-și demonstra măiestria (precum replicile din monologul shakespearian al neguțătorului din Veneția)
Foarte bune prestațiile în cazul rolurilor secundare: Andrei Finţi este un Otto Abetz surprinzător, un nazist intransigent și galant deopotrivă, controlându-și cu grijă rostirea, mimica, gesturile și, mai ales, soția, o Emilia Popescu efervescentă, ca de obicei, în rolul Suzannei Abetz, un personaj ca o șampanie agitată îndelung înainte de spectacol care-și pierde dopul la prima intrare în scenă și-și revarsă spuma încetul cu încetul, cu mare măiestrie, până la deznodământ, cel al recunoașterilor tulburătoare din scena de adio.
Un „Adio” și domnului „Haffmann”, nume deconspirat în finalul acestui spectacol (anunțat inițial, la ceasul deciziei de redeschidere a teatrelor bucureștene, cu titlul „Bună seara, domnule Ahman”) greu dezlipit din memoria actorilor. Important e că până la finalul spectacolului personajul își găsește numele și se așează la locul său, la celălalt capăt al aceluiași „Adio!”.
Un „Adio!” onest către vremuri istorice tulburi, numai bune de lăsat în urmă, în care, dincolo de războiul mondial, oamenii au fost purtați în cel mai mare război relațional din istoria omenirii. O poveste pe un text inteligent, poate dinadins tălmăcită astfel pentru vremurile pe care le traversăm (pretabil spectacolul pentru montări în orice spațiu, dar și pentru înregistrare și difuzare online), cu suspine, voie bună și suspans. În doze potrivite, fără apăsări exagerate pe vreo pedală, spectacolul lui Felix Alexa parcurge un drum drept de la nazism spre normal, apoi spre pandemic, și, cu puțin noroc, poate spre post-pandemic și normal. Teatral.
„Adio, domnule Haffmann” de Jean-Philippe Daguerre, Traducere: Vlad Russo
Teatrul Naţional „I. L. Caragiale” Bucureşti
Sala Pictură
Regie, ilustrație muzicală, lighting design: Felix Alexa
Scenografie: Andrada Chiriac
Regia tehnică: Laurențiu Andronescu, Costi Lupșa
Distribuția:
Pierre Vigneau: Alexandru Potocean
Joseph Haffmann: Richard Bovnoczki
Isabelle Vigneau: Alexandra Sălceanu
Suzanne Abetz: Emilia Popescu
Otto Abetz: Andrei Finţi
Durata: 2 h 10 min / Pauză: Nu
Luciana Antofi 