PE TINE MĂ, PE MINE TE, M-

(Nihil habentes, omnia possidentes

sau nimic personal despre tot la modul conjunctiv)

Te inimă, să-mi afli pieptul,

te cauză, să-mi cați efectul,

te tihnă, să mă obosești,

te rătăciri, să mă găsești,

te câmp, ca să-mi răsari pe frunte,

ș-apoi, ca să mă sui, te munte,

te mare doar să mă înoți,  

te vânt pe urmă, să mă porți,

și să mă cârmui te corăbii,

iar să mă aperi eu te săbii,

te jos, ca să îmi afli susul,

te răsărit, să-mi vezi apusul,

te val, să mă strivești de țărmuri,

te plajă, să mă frigi și tremuri,

apoi te scoici, să mă culegi,

și te nisip, să mă alergi.

Te piele, ca să mă jupoi,

și te pagăi, să mă canoi,

te și concurs, ca să mă-ntreci,

te pod apoi, ca să îmi treci,

te-acolo, doar ca să m-aici,

te patru-n fir, să mă despici,

te ițe, poate îmi descurci,

te trepte, doar ca să mă urci,

te piedici, ca să mă provoci,

și-apoi te jocuri, să mă joci,

te Baba Oarba, să mă pierzi,

te Poker, doar ca să-mi trișezi,

și te și zmeu, să mă faci sfori,

și-apoi șotron, ca să îmi sări,

te zar, hazardul să-mi confirmi,

te Batistuța, să-mă-mplini,

te praștie, să mă arunci,

și te acum, să mă atunci,

te pasăre, să mă ridici,

și te formulă, să m-aplici…

Te pensulă, să mă tablou,

și te abis, să mă ecou,

să mă schițezi, eu te cărbune

și te culori, ca să-mi faci lume,

te cer, să-mi înstelezi amurgul,

te lună, ca să-mi lumini burgul,

și te și soare, să mă mângâi,

pe urmă nor, doar să mă fulgui,

te sobă, să-ncălzești odaia,

te apă, să mă speli cu ploaia,

te așternut, să m-odihnești,

și te cuvânt, să mă rostești,

te spații, să-mi sporești suspansul,

te balerini, să mă-nveți dansul,

te odă, numai să mă cânți,

și te curaj, să mă înfrunți,

te întrebări, să mă răspunzi,

te adâncimi, să mă pătrunzi,

te file, să mă răsfoiești,

te versuri dulci, să mă citești,

te pernă, să mă poți visa,

te-mbrățișări, să mă poți sta,

te  încordări, să m-arcuiești,

te lamă, să mă decojești,

te pâlnie, să mă asculți,

și te primejdii, să mă lupți,

te măr, ca iar să mă-nfrunzești,

te geamăt surd, să m-otrăvești,

și te cuptor, ca să mă coci,

te abur greu, să mă sufoci,

te gură, să mă poți spurca,

te nod, să mă poți deznoda,

te leagăn, să m-alinți din nou,

te vitejii, să mă erou,

te plasă, ca să poți să-mi cazi,

și te jăratic, să mă arzi,

te gheață, doar să mă topești,

și te pahar, să mă ciocnești,

și te dantelă, să m-atingi,

și te cenușă, să mă stingi…

Te rugăciune, să mă-nchin,

te groapă, să mă mori  puțin,

te despărțire,  să revii,

te apă rece, să mă-nvii,

te floare, să mă parfumezi,

te soare, să mă luminezi,

și-apoi te vrăji, să mă deochi,

și te pământ, să mă îngropi,

te lumânare, să mă stingi,

te lacrimă, ca să mă plângi,

te dor adânc, până mă cerți,

și te uitare, să mă ierți,

apoi icoană, să m-atârni,

și rugăciune, să mă-ngâni,

te tine, să mă preamărești,

te însumi, ca să mă iubești.

CLANUL PADRU – sau zânvătorul de bâmzete de la lamul mării –

(din volumul „IиVERSURI sau în versuri despre cum mi-ai mucit sințile”)

Nu mai sunt așa sigură dacă era într-o nuli ori chiar într-o țarmi minideață

(frea ar fi post atunci venoie de crei teasuri rele-n frepață,

ori chiar nu cred că e zacul să introduc elementul tramadic de la bun început

și să afirm că dintre doi noi măcar eu – tâcuși de țupin – să mă fi priceput…),

 

dar nici cămar nu contează în care si a zăptămânii m-am îndrăgostit,

tot ce-mi mai acud aminte e că picta cu mare zedinvoltură un săsărit

– unul de roase, mai aparte, cu marea destul de liștinită-ntr-o parte

și roni negri-n cealaltă, țâșnind dintr-un fal de voc ce m-a dat pe spate… -.

 

Mi-am sat imediat deama că nu era fedel un privitor careoare

și am vripit mai atent la veșalet, apoi la sărăritul de soare,

iar tin doată marea aia-nspumată și rece de dimineață,

ce se spărgea des de mal și pleca apoi cu sinipul tras cu putere pe față,

 

a rămas brusc doar o derpea de luciri casfinante, fâlfâind pe uscat,

pâlpâind lumânări în păvăi aprinse peste ochiul plecat

pedarte,-n lăcătorie pe mare, smuls din orice cătare albastru-senină,

ars în clăfări de foc uriașe, bine înpitărite-n retină,

 

diricând muful gros peste tot ce-a rudut și mai doare,

noaptea în nulă, ori în ziem de zi când e soare

și se văd clar nările deschise și fuserințele de pe maluri

cum se frepac și încearcă să se diarpă fără urmă în valuri…

 

Doar norii-i mai tânbuie calea și-l mai distrag dâteocată

de la privitul în log și ticpura asta-ndorcată,

alergându-i șapii pe plaja pustie, unde azi munai eu

m-am mai încumetat să mărân să joc zaruri cu Zumnedeu,

 

prinzând cu Dânsu-nvoială că, de câștig, are să-i cafă pe plac,

să-i scuture pânza de rufie, aram, utâr și nezac

și să-i înmoaie puțin pensula în opalin și oliv,

fără să-i schimbe minic din privirea ferpectă și aerul ăsta naiv…

 

(Am uitat vă să spun, v-am borvit doar despre ochiul lui stâng,

în cel drept are un pac de copil fuciulit, alergând

împreună cu el după ronii cei mai rami și mai albi de pe cer

din care amestecă apoi cu jigră toate nuanțele de efemer…

 

Și ăștia oi dochi se coajă împreună sub cea mai frumoasă frunte,

care sare uneori rucioasă pe mal sau se atânvă cu elan spre vreo punte

a vreunei nave asotcate temporar mai pedarte de port,

pe care se toape ascunde de lume fără prea mare efort…

 

O frunte-ncruntat-a rimare, a sfenârșit și a vânt,

pe care încerc să o prind cât mă pricep eu de bine-n vucânt:

susține cu fală părul albit înțelept spre cerpiuni

și refește aplecată cu grijă obrazul în rugăciuni

 

– prinse cu-n basc derve în creștet și un inel artingiu în ureche -,

ce străbat mopeții crestați de lacrimi către o cicatrice mai veche

și se anudă cu grijă apoi, în barbă, sub eșarfa șorie

și pe lugerul ros de  vremi grele de la măcașa vișinie

 

de sub pesta de viele ce-a stat martor la tot ce-au trăit acești blugi

– dac-o să mergi mai departe cu sedcrierea fizică n-o să mai ai ce să-ndrugi…

Să nu bocorâm în frivol, să nu dăcem penermis în păcat,

ne oprim  la batistă și la prosimiunea că va mărâne totul curat…).

 

Unitil să mai spun că am dat sașe-sașe… Zumnedeu m-a privit

și s-a apucat imediat de treabă, așa cum ne-am îvnoit.

Mai întâi a pornit un fezir, apoi cu stepă l-a înmiresmat,

a plantat și lupul la colul toprivit pentru admirat,

 

a turnat și puțin vin în haparul plin de nevin,

i-a îndulcit toarfe puțin tușa, a mai deschis-o puțin,

i-a pus nefericirile-n ramă și le-a ațăgat de taraba

de la care l-a lăsat să vândă zâmbete în proțapul cu jalba.

STARE DE ALERTĂ CU CER

 

Te cer că te-am pământ destul,

te cer flămând, apoi sătul,

te cer aici, te cer acolo,

te cer acum și mai încolo,

 

te cer în linia întâi,

te cer de pus la căpătâi,

te cer mai jos, te cer mai sus,

te cer cu litere în plus…

 

Te cerc să văd dacă te-ndoi,

te cerb încet, în coarne moi,

te cern prin sita cea mai fină.

te cert din flori la rădăcină,

 

te cergă să-ți acopăr fruntea,

te cerc doar ca să-ți cerui luntrea,

te cerec ca să-ți potol patimi

și te cerșesc să mi te clatini,

 

te cernoziom să te cultiv,

te cert frumos, fără motiv,

te cerebel doar când nu doare,

te ceară pentru lumânare,

 

te cercui să îmi afli punctul,

te cercetez cu de-amănuntul,

te cerceluș în cap de zgardă,

te cercagiu să te-avangardă,

 

te cervical să mă agăț,

te certitudini de răsfăț,

te ceruzit să strălucești,

te cervix să mă-ncercuiești

 

și te ceramică să zbor

în vasele ceracolor

ori te cerneală să te scriu

în ceregeul nostru viu,

 

te cersălesc să-ți pieptăn semnul,

te cerber să-mi păzești infernul,

te cercevea ca să te-ncadru

și te cerdac când te trec pragu’,

 

te cervu când te scriu chirilic,

cernut încet, la punctul critic,

te cer cuminte, luminos,

la modul ceremonios…

 

P.S.

Nu vreau nimic de fapt să-ți cer,

mi-e frică doar de efemer

și să trimit în auster

povestea noastră despre cer.

PLEDOARIE PENTRU DIACRITICE (text care nu s-a ajutat deloc de ele, tocmai ca)

Iubesc limba pe care o vorbesc dintotdeauna. Pe care mi-am jurat a o sluji pentru totdeauna.

Rog toate sufletele care cunosc valoarea unor semne dintr-o scriere a face un mic test de sinceritate: parcurgerea (mai apoi chiar elaborarea unuia nou!) unui scurt text (cel mai lung pe care l-am scris astfel, singurul dealtfel) care nu a fost blagoslovit cu folosirea diacriticelor din limba pe care o vorbim, prin urmare nu au a produce urechilor mai pudice vreun necaz la ascultarea rostirii lor cu vocea sufletului.

M-am chinuit destul de mult la el, de aceea invit pe oricine nu crede asta la o verificare a propriilor limite. E o idee mai veche, care ar putea folosi la buna explicare a valorii limbii noastre bogate, mai ales a valorii folosirii semnelor scrise pentru corecta indicare a sunetelor ei minunate, a asocierilor subite ori imprevizibile de sunete, silabe sau cuvinte, pline de muzicalitate, dezvelite arareori chiar auzului cel mai fin, pentru un plus de expresivitate ori numai pentru estetica obligatorie a bucuriilor simple (chiar pentru copii sau pentru cei care abia purced la a se familiariza cu ea).

Nici nu mai e important textul de la care am pornit, pot defila cu cel chiar acum preparat, care se supune rigorilor dinainte stabilite.

Pe cel la care m-am referit l-am construit cu aplecare peste detaliile lingvistice, de expresie, dar, mai ales, semantice (ah, ce mult au lipsit diacriticele pentru expresivitate!). Am schimbat timpurile verbelor, m-am ajutat des de trecut ori perfect, am jonglat cu diatezele, am folosit mai des infinitivul lung, nu am putut apela deloc la gerunzii, nu am putut enumera lipsind limba de conjunctive coordonatoare, nu prea m-am ajutat de flexiuni, nu am avut elemente pentru legat fraza (deci mai scurt, mai prea la obiect), am folosit mult mai des virgula (se mai pot observa pe parcursul testului frecventa folosire a dex-ului ori apelul infinit mai des la latinitate)…

Frate, un test care mi-a secat creierul, mi-a obosit mintea, mi-a distrus sufletul!… Dar am terminat, am ajuns la rezultatul dorit, se poate!

Pentru restul cuvintelor, pe care nu le-am putut folosi, s-au inventat semne, s-au inventat taste. Pentru legarea lor, pentru lipsa unei litere sau a unui sunet… Zic: a se folosi. Barem de cei ce ne slujesc limba ori ar trebui (a nu se trimite la limbajul colocvial, unde, pricep, ar fi mers ceva injurii, dar sunt greu de strunit cu penuria asta de semne pentru obscenitate… Dar de aici pornesc multe, s-avem pardon!).

Pe scurt, am periat-o de i-au mers fulgii!… Limba, zic. Dar nu prea s-a mai ales cu nimic…

Limba lui Nichita, a lui Naum, a lui Eminescu… A lui Urmuz, Brumaru, Blaga, Sorescu sau a Blandianei (cu toate scuzele scriitorilor care, din pricina acordului deja semnat, nu se pot aminti aici)… Un splendid nud, numai bun de aruncat peste fundul lui gol un pled de semne pentru blagoslovirea descoperirilor jenante, bun de acoperit intimitatea cu pricina…

S-a putut folosi, se poate, nu zic. Doar e mai dureros. Mai deloc generos cu semantica ori semiotica sufletelor noastre (despre vast nici nu poate fi vorba)…

Greu testul. Sugerez unul pentru fiecare, ca pentru Covid.

Barem pentru cei ce au slujba de a sluji limba. Pe contract.

Preventiv, nu doar terapeutic.

Recunosc, deja am obosit…

P.S. cu diacritice

Când o înjurăm, futu-i!, de mă-sa, să-i punem și căciuliță, nu numai cratimă… Zic.

INCEPTION (vis în vis în vis ș.a.m.d. sau un altfel de bumerang)

Un zbor visează să găsească o aripă neîncepută,

aripa năzuiește să fie înălțată de o pasăre măiastră,

pasărea se vede vânată în vis de un băiat priceput,

băiatul speră să-i tămăduiască rana cu o batistă,

batista râvnește să fie spălată de o fată cuminte,

fata jinduiește să o împăturească cu grijă și să o prindă cu sfoară,

sfoara tânjește ca vântul s-o-nalțe precum un zmeu…

 

Doar zmeul visează la alte zări,

unde nu sunt sfori, fete, batiste ori răni,

nici băieți, paseri, aripi sau zbor,

ci doar buzdugane

pe care le arunci cu dibăcie

și ajung la destinație

cu mult înaintea tuturor.

 

ÎN-CERC – Cap compas sau fals tratat de geometrie pascală –

Într-o zi i-am dibuit pământului buricul.

Am înfipt în el, fără să mă gândesc, un pripon,

de care mi-am legat, să pască, rumegătoarea.

Așa a crescut în timp un cerc mare dimprejur,

pe care iarba nu s-a mai ostenit să crească și să o hrănească

(stârpită în încercările repetate de a rupe odgonul

și de a se slobozi din căpăstru în căutarea nemărginirii),

un soi de cerc vicios de care-mi agățam uneori busola

într-o geografie uitată în lume fără de vreun nord,

măsurând fără pricepere pe hartă cercurile și rotundul:

cupola marelui circ și monedele de schimb pentru suflet,

roțile bicicletei și marginile ringului de dans,

sensul giratoriu pentru plimbat ideile în cercurile literare,

pocalul de bronz, aura sfinților părinți,

roata care pare că mai învârte pământul,

(până și rotocoalele de fum trebuie trasate precis în aer

din amintirile fiecărei expirații),

adâncimea cearcănului din care privesc îngrozită spre moarte…

 

Și când mă gândeam că nu am cu ce să-i trasez precis un arc

– poate chiar pentru săgețile pe care nu le-am aruncat niciodată –

să facem puțină economie la amețeala asta de la învârtitul în cerc,

o întâmplare fericită m-a adus în fața unui compas înțelept.

M-am azvârlit fără să clipesc în brațele lui

(unul cu ac, atent înfipt în mijlocul tuturor lucrurilor,

celălalt cu un creion de trasat vise, la distanță egală unele de altele

și împreună de miezul sufletului ce le-a zămislit)

și m-am apucat de trasat cercuri și Patimi.

 

Am desenat, pe rând,

fructul smochinului neroditor,

cercul celor zece fecioare,

paharul pentru mir,

pâinea rotundă și cupa de vin pentru cina cea de taină,

ligheanul pentru spălatul picioarelor,

pasca, oul, candela, luna plină,

un inel pentru logodna cea de pe urmă

și resemnarea din ochiul mielului sacrificat,

înconjurând deja, fără să știu,

de trei ori, după datină…

 

În cele din urmă m-am întâlnit cu mine.

Am întrebat: „Încotro?”

și mi s-a întors, sfios,

obrazul celălalt.

DE VORBĂ CU NICHITA – pagina unui jurnal de izolare –

Azi Îngerul a strigat cu Necuvinte:

— Ce mai faci tu, Nichita,

cum ai de gând să petreci ziua de mâine?

Și el a răspuns:

— Voi privi către patria mea

unde nimica din ce ştiu cu ce este nu se aseamănă.

 

E acolo, jos, un pământ numit România,

cu orașe cu suflete metalice

pe care nu mai pasc caii cu silaba

și unde înțelesurile din verbe nu se mai așează în semicerc,

privirile nu se mai murdăresc de triunghiuri și de șapte,

păsările nu mai pâlpâie,

schelele nu se mai îndrăgostesc,

serbările cetățenești nu mai încep când se face seară,

piatra nu se mai izbucnește să taie cerul în două înspre jos,

umbrele nu se mai sparg de ziduri în cioburi colorate

pentru așezat în vitralii în ferestrele de privit înspre Cer…

 

Mirarea de a fi pășește nehotărâtă în da și în nu,

pronumele personale se împart fără milă în eu și tu,

aproape că nu mai există semne bune ori nebune

de azvârlit printre litere și de arătat prin lume,

ori oameni de cal galopând către un punct

la răscrucea lui ce au fost cu ce sunt…

 

Fără potcoave, oameni din carne îmi admiră zgomotos operele imperfecte,

mă mută de pe peretele de Răsărit în fereastră, să-i vadă toată lumea,

dar gândul lor, plin de discreții și precauții,

îmbracă în pudori chinul de a înțelege sentimentele,

care nu sunt decât niște sentimente…

 

Apoi citesc cu mirare despre iarna de la sfârșitul lumii

chivernisind sarea și apa din lacrimi

– au uitat să mai plângă cu zăpadă

sau doar aleg cu mai multă grijă

suferințele care merită osteneala

(nu-și mai permit apa plată și nici să mai risipească fierul pe cuie,

ca să-și spânzure privirile curioase și gândurile necuviincioase) -,

întrebându-mă care mai e sensul iubirii.

 

Le răspund:

— Să vedem cine mai șchiopătează

când învață să pășească din nou.

 

Și ei se apropie curioși pe scara de roșu vertical,

agățată de marginea norului de care se țin încleștați soldații,

unul de bocancii celuilalt, cățărați în șir indian

pe frânghia de care, în pământ, le stau atârnați strămoșii…

Nu știu ce să le promit,

dacă se vor ține unii de alții

viii cu morții murind murmurând?…

 

Și-apoi tot ei mai cer câte un răgaz,

imploră să-i mai las măcar o frunză, un fir de nisip,

o briză, un amurg, o șoaptă, un anotimp, un timp…

 

Și când primesc, în sfârșit, dreptul la timp

ei nu pot să-l folosească

decât să se spele pe mâini.

GREȘIT (primul dintre soneți)

Într-o zi m-am îndrăgostit de un om care clar nu-mi venea deloc bine,

avea sufletul prea larg la guler și zăvorul la poartă prea puțin tras pentru mine,

irisul prea căprui, eșarfa un pic șifonată, obrazul cam opalin,

complimentele vaste, puțin desuete, verbele prea la supin,

 

pălăria cu boruri prea strâmte, parfumul cu mult prea mult mosc,

mai multe defecte de logopedie decât se cunosc,

versul puțin lung, ritmul prea iambic, abordarea cam oniristă,

zâmbetul mult prea larg pentru alura din cale-afară de tristă,

 

umbrela cu capul de șarpe prea sus, bicicleta cu șaua cam joasă,

mintea un pic rătăcită, lentile cam groase, cămașa prea scoasă,

mersul mult prea săltat, dogma puțin șubredă, aparențe de filistin

(ideile democratice se zicea că le ține într-o carte de Stalin),

 

părul cu prea multe fire cărunte, batista cu prea multe noduri,

cerul cu prea multe stele, calea mult prea plină de poduri,

suspinul cam des, lăsat destul de liber la joacă pe-afară,

mânecile prea suflecate, șlițul prea desfăcut, demn de ocară,

 

pieptul cam plat, mâna prea aspră, circulația oleacă greoaie,

mult prea departe de orice fel de apropiere ce se dorește vioaie,

percepția lentă, oasele prea puțin dense, respirația cam sacadată,

apetitul mult prea prea modern pentru digestia lui demodată,

 

pensula prea lungă, tușa mult prea groasă, culorile puțin cam închise,

pianul cam dezacordat, volumul inadecvat, acordurile mult prea concise,

rolul puțin secundar, regia frivolă, coregrafia mult prea săracă,

pașii nesiguri, replicile confuze, gesturi ce pot să displacă,

 

ambițiile mult prea mărunte, rezervorul cam gol, buzunarele suspect de nepline

planul cam neîndrăzneț și mult prea lipsit de umor pentru mine

(ca să nu mai spun de diferențele culturale, de vârstă și de fus orar,

ce mai, ne despărțeau munți de arhive, ani-lumină și continente de chihlimbar!)…

 

– Nu are, practic, nicio calitate, după cum vezi, dar defecte are angro,

poate revii la el mai târziu, numai dacă n-o să mai ai încotro…

Cel puțin așa spunea toată lumea, în care mă-nvârt, asta perfectă,

cu mintea limpede, cele mai bune intenții și o încredere mult prea suspectă

 

în valorile optime pentru deschiderea sufletului și crăpatul de ușă,

culoarea ochilor, asortarea veșmintelor, afară, înăuntru și tușă,

olfactivul râvnit, ideile atrăgătoare, potrivirea de ritm și vibrații,

temperatura corpului, lungimea versului și a  pauzelor dintre respirații,

 

magia culorilor, armonia sunetelor și a pașilor străbătuți împreună,

lumina ce poate feri de-ntuneric două suflete în această lume nebună…

Și nu pot să nu-ntreb: cum e posibil, din atâtea virtuți chibzuit cântărite

să nu rămână nimic, oameni buni, rămași singuri pe drumuri greșite?…

IиVERSURI (sau în versuri despre cum mi-ai mucit sințile)

 

Cu albatros de aripi o dinăuntru pe inimă zboară,

să lea de deac bolii ce-ncet într-un giulgiu-o-nfășoară,

unsă cu miere de tâmple amare pe migdale cărunte,

rezemând zborul ei cafeniu pe o stele de frunte.

 

Urcată și-mpinsă încet într-un tren de vagon pe o fale cerată,

stau să-i hac de vină visului prin venele din oglinda mea spartă,

cu felinare înșirate de-a lungu-mi pe-afară, clar ca ziua luminii,

semeață cobor într-o gară să-i privesc față-n drept nerușinii.

 

Cum s-a stabilit, la stea de tainică-ntâlnire-ntre locuri,

la ceas potrivit cu bereta, eșarfa și șchioapa de-o tocuri,

urmând în lăsare melancolia, mâhnirea și atitudinea tristă,

fac un nod la inimă și îmi iau piatra de moară de pe batistă,

 

mă unicorn la înham, nechez, mă gânduie-un paște de drag,

mă luntresc și puntesc faceri, călesc paza, mă trec să te prag,

dau cu gardu-n oiște, mân puna la ochi și privesc cu pătrunderea locul,

tac păstrarea să nu liniștesc tulburea ca să-i vină sorocul,

 

cerc să n-am cojoc pentru ac, să nu-mi mai cap batul,

să nu mai cărărui pe două umblări, să firui despicul în patru,

să nu mai cat papură-n nod, să nu nas potlogul pe pun, pân’ m-apucă,

un fel de cot în durere, de la rămas cu drumu-n căruță sau doar jindul de ducă…

 

Nu mă privește-mă,  nu mă sărută-mă, prea mult cap de bătaie,

nu mă atinge-mă, nu mă respiră-mă, căpeneag după ploaie,

nu mai nace fimic, nu mai vorbi lunga, nici eu nu biu știne

dacă-i dihai mai decât un amor sau simplu torul de dine!…

 

 

P.S.

Dacă nu deschizi ochii, n-ai cum să privești,

cum tu nu sunt, cum eu nu ești…

 

LA TRÂNTĂ CU NICOLAE LABIŞ

Mi-e frică să mă lupt cu inerţia,

Mi-e groază să o las să mă învingă,

Să-mi râdă-n faţă crudă inepţia

De a lăsa poetul să-mi convingă

Silitul suflet, ce se cată-n spate,

Pe crestele privite dintr-un hău,

Să nu mai urce muntele de şoapte,

Să nu mai creadă niciunui flăcău,

 

Să n-aibă ochi de păsări sau de ciute,

De flori, de lună mată, de copii,

Să nu mai aibă tihnă să asculte

Nici muzici, nici candide poezii,

Să nu încapă-n-trânsul nici Nichita,

Sorescu, Blandiana sau Naum,

Să nu mai vrea să prețuiască clipa

În care i-a-ntâlnit, ori vreun acum,

 

Să-și ia adio de la castitate

Și toți pe care i-a făcut eroi

Că i-au zidit copilului eternitate

(Scuzați că-ntreb: a fost și pe la voi?…).

Să-l urmărească pân’ la bătrânețe

Tabloul cu desenul lui curat

Ce nu vrea să învețe vreo tristețe

Și nici s-ajungă mâine un bărbat…

 

Așa-i vorbea copilului din mine

Ce când va crește nu va fi la fel

Și nu-l va condamna nicio rușine

Că s-a dezis, încă de-atunci, de el,

Până m-am prins c-așa sunt toți copiii

Ce zbenguiesc încă prin noi, haihui,

Și m-am trezit că un străin din mine

Vorbește-n șoaptă cu străinul lui.

 

Nu mă certa! Nu-s chiar așa de rău, străine!

Mi-e teamă de neant și de nimic,

Vreau mai mereu justificări senine,

Nu m-amăgesc, am mai crescut un pic…

Aştept încă să fiu luat în seamă,

Să fiu iubit și ascultat și răsfățat,

Să nu-mi mai fie chiar așa de teamă

Că voi sfârși făr’ să fi apucat.

 

Mai caut încă urme pe potecă

Cale întoarsă să încerc să fac

Să nu rămână doar în bibliotecă

Tot ce-am citit și-ncerc acum să tac.

Dar parcă nu mai pot să aflu drumul…

Cenușa ce s-a scurs din buzunar

Am risipit-o-ntruna, ca nebunul,

Mi-am pus-o-n cap la fiece hotar.

 

Nu am pădure ca să pot să urlu,

Flori ne-nflorite se usucă în zăvoi,

Nici aer nu mai e, să mai răsuflu,

Și păsări nu mă mai primesc ‘napoi.

Sunt doar foste catarge de epavă

Fără arcași pe punte și săgeți,

Străin ești, singur de acum pe navă

Și nu mai ai cui să mai dai bineți.

 

La oameni, părăsiţii tăi prieteni,

E greu și prea-ntuneric să revii,

Că nu au mai rămas povești să depeni

Și nicio constelație să sui,

Să te mai joci naiv, în libertate,

Și chiar să te mai și prostești nițel,

Dând prea târziu copilului dreptate

Că nu ai devenit mai bun ca el….

 

E greu străine, nu-i uşor deloc

Să nu asculți o voce de copil,

S-arunci cu zaruri după vreun noroc,

Să-ncerci să vindeci orice pueril.

Sunt om comun, nu vreau nicio dilemă

Şi nicio hotărâre n-o să iau,

Mă lupt cu toate versurile tale

Într-un birou în care nu mai pot să stau

 

Și mi-am făcut din viaţă paravan.

Vreau lacăte să sparg şi s-o slobod

De un adult ce nu face vreun ban,

De-nvingeri, adormire și exod.

Nu-i loc de fericire personală

Nu voi în fluviul timpului s-o-nec

Şi nici nu-i cine ştie ce scofală…

Copil prostuţ, mai lasă-mă să-ncerc!