Să ucizi un fel de a fi.
Un curaj pentru care nu te poate pregăti nimeni niciodată. O crimă tăinuită spre care suntem mereu împinși de toate nepotrivirile noastre cu ceea ce ne înconjoară, de toate disonanțele care ne amenință cu invalidarea, cu neacceptarea, cu respingerea, cu izolarea. O crimă pe care cel mai adesea o vedem săvârșită sau dusă la bun sfârșit într-un gest suicidal asupra sinelui, convinși că vina, rușinea și responsabilitatea de a nu ne găsi locul este numai și numai a noastră. Pentru cei mai norocoși dintre noi vine o zi a trezirii, în care ne dăm seama că trebuie să ucidem alte feluri de a fi care nu ne-au dat niciodată voie să-l căutăm și să-l exprimăm pe al nostru.
Și poate că trebuie să începem prin a ucide mai întâi un fel de a privi spre cum se ucide un fel de a fi. Este curajul cu care pornește la drum regizorul Andrei Măjeri în cea mai nouă și tulburătoare aventură teatrală a Teatrului Metropolis, într-un spectacol dur, răspicat și înverșunat, îmbrăcat în cea mai candidă și inocentă poezie a simțurilor, despre violența continuă la care este supus un suflet de copil, despre fricile, rușinile și furiile latente care se adună nemilos în trupul lui fragil, explodate în momentul regăsirii și mărturisirii de sine.
„Cine l-a ucis pe tata?”. O dramatizare pertinentă a Mihaelei Michailov după romanul omonim de inspirație autobiografică al tânărului scriitor francez Edouard Louis (născut Eddy Bellegueule – în traducere „Eddy mutră frumoasă”, primul stigmat la care l-a condamnat tatăl lui!), autor al unui alt text extrem de puternic cu care publicul românesc a fost confruntat teatral de curând, „O istorie a violenței” (montat de celebrul regizor german Thomas Ostermeier la Schaubühne Berlin și prezent în această toamnă la București pe scena Naționalului bucureștean în cadrul Festivalului X-Fest al Teatrului Excelsior). Un autor curajos care a stârnit vâlvă și admirație în toată Europa după ce a adus la lumină abuzurile îngrozitoare care i-au marcat existența, reușind o radiografie dureroasă a traumelor la care suntem condamnați foarte mulți dintre noi încă din anii copilăriei și adolescenței în familie și în societate, traume din care se pot naște cei mai înfricoșători monștri ce ne pot azvârli oricând în deznădejde și disperare.
Se zice că așchia nu sare departe de trunchi. Și se ignoră parcă dinadins faptul că pentru asta e nevoie de acțiunea precisă a unui topor care-i retează brusc arborelui cu pricina istoria, lăsându-l la voia întâmplării, cu rădăcinile înfipte în pământul care-i va deveni mormânt, cine știe, poate se va naște din el până atunci, sub blândețea ploii care va continua să-l hrănească, o altă nevoie de viață, poate să-i potolească setea de a privi mirat și recunoscător către așchiile împrăștiate prin vlăstarele ce i-au răsărit în jur și care n-au apucat încă să-și arate priceperea de a se înălța către cer.
Mai întâi trebuie să ai cui să-i ceri un pahar cu apă. Poate că așa se măsoară distanța dintre un tată și fiul lui, aruncați cât colo de toporul istoriei ce și-a înfipt nemilos tăișul în povestea lor, despărțindu-le narativul în două feluri de a fi: unul vechi, rușinos, reproșabil, pe datorie, după cutumele mediului sărac și needucat în care s-a născut și pe care nu a avut șansa să-l părăsească, hrănindu-se cu minciuni și iluzii deșarte, altul nou-nouț, cinstit, admirabil, creditor, care-și așteptă plata cu dobândă după curajul de a fi părăsit granițele fatidicului, depășindu-și condiția prin instruire, ambiții și perseverență, răscolind după adevăruri dureroase pe care și le-a adus la lumină spre a le asuma drept greșeală și a fi sigur că nu le va mai repeta vreodată. Două feluri de a fi legate indestructibil prin dragostea necondiționată ce au să și-o poarte pentru totdeauna, la care au fost condamnați de alte trunchiuri cu istorii retezate și mereu înnoite ce le-au adus până aici, generație după generație, conflict după conflict, datoare fiecare cu propria primenire.
E rândul lui Eddy Bellegueule.
Forță și fragilitate într-un pentatrup (excelentă ideea!) care trebuie să facă față cerințelor mult prea exigente de adaptare ale unui tată depresiv, fără răspunsuri, abrutizat de muncă și de neputințe, după afecțiunea căruia tânjește cu disperare și pe care acesta se dovedește incapabil să i-o ofere, deși pare să o înțeleagă.
O monodramă transformată într-un coral (actoricește, coregrafic, muzical) 5+1 care funcționează de minune prin desprinderi și reîntoarceri în întregul ce-l hrănește pe Eddy cu cele mai diverse preparate ale familialului, socialului, educaționalului, relaționalului, politicului și sexualului de care are parte, ispititoare ori repulsive, alchimizate de sufletul lui de copil și transformate în iubirea de care are atâta nevoie.
Două trupuri (al tatălui, Alex Iezdimir, și al fiului, Adelin Tudorache, secondat, triplat ori cvadruplat prin Eduard Chimac, Iustin Danalache, Vlad Ionuț Popescu și Hunor Varga, cel din urmă adesea plimbat în trupul mamei) condamnate la masculinitate, bâjbâind fiecare prin istoria care i-a epuizat. Primul s-a luptat din răsputeri să rămână tânăr, să nu fie închis prea devreme într-o carcasă gârbovită care să-i țină tinerețea în colivia responsabiliităților ce i-au fost puse în spate (precum predecesorilor lui, trecuți de la copilărie la epuizare și-apoi direct la pregătirea pentru moarte). Al doilea s-a descoperit, s-a mirat în secret, s-a ascuns, s-a rușinat, s-a antrenat tainic pentru a se scutura de sacii grei ai poverilor moștenite, sperând să scape cu spatele drept. Și a scăpat. După ce a plătit mai întâi un preț uriaș pentru anii de uitare a lumii și a realității, pe care o numim în general tinerețe.
Arbitrul Andrei Măjeri scutură primul clopoțel care anunță începerea partidei.
Un meci de baschet la propria țintă din tinerețea unui singur om, expediată în mai multe trupuri ce se zvârcolesc separat pe aparatele din sala de sport a contemporanului, cătând să-și păstreze în formă masculinitatea la care au fost osândite ori doar să-și elibereze mintea de gândul singurătății pe care-l prevestește Nina Simone, ștergând răbdătoare mângâierile atât de râvnite din umanul cunoscut, într-un azi în care trebuie doar să se țină în formă în echipă și să-și joace (poate să și tăinuiască) cât poate de bine rolul pentru a marca des și decisiv la coșul de baschet al istoriei. Poate de pe linia cea mai depărtată care marchează pe marginea scenei semicercul de unde poate arunca de trei puncte, numai când se depărtează suficient de iureșul unui prim-plan atât de nedorit.
The human touch. O ștachetă ridicată poate prea sus pentru un trup atât de firav ca să îndrăznească să se apropie de coșul-simbol (de care nu se folosește nimeni, tronând în scenă și pe afiș ca o invitație la crima-răspuns pentru amenințarea venită din partea tatălui de a-și demonstra virilitatea de gen așa cum a înțeles-o el, dar și ca legământ după promisiunea smulsă fiului de a nu-i fi repetate greșelile, în cel mai tandru gest de afecțiune de care e capabil), pe care nu-l poate onora decât într-o echipă de cinci (plus unu) jucători, excepțional conduși și excelent antrenați de coregrafa Andrea Gavriliu, care scrie prin corpurile lor narativul greu și asfixiant ce le mișcă spasmodic trupurile sculptate, debordând de senzualitate și frământare specifice tinereții, puse acum cu toate în slujba susținerii mesajului pe care Eddy are să-l transmită lumii.
Îmbrăcați corespunzător și cu roluri destul de precise în partida de joc din sala de baschet multifuncțională, ce va dezvălui și multe surprize (foarte frumos se slujește Adrian Balcău de ingredientele ei mobile, transformând inspirat spațiul prin elementele simple gândite după nevoile tablourilor găzduite, în special saltelele și spalierul, între care vor interveni spectaculos elemente dintre cele mai năstrușnice, de la o portieră roz până la tomberoanele care vor invada scena spre final scena, fixând un estetic special în sufletul spectatorilor), cei cinci plus unu actori, Adelin Tudorache, Iustin Danalache, Vlad Ionuț Popescu, Eduard Chimac, Hunor Varga și Alex Iezdimir, performează în sincron sau complementar, intrând sau descompunându-se în această inedită viziune regizorală asupra complexitățiii personajului principal chiar în mai multe personaje (decât cele care-i asigură alter ego-ul), capabile să-și schimbe oricând rolurile pentru a potența și a fixa narativul, foarte interesant decupat de Mihaela Michailov în feliile cele mai importante întru agumentare, emoționant puse în mișcare de Andrea Gavriliu, deja o maestră a poveștilor corporale fluide ale postmodernității ce ne amenință mult prea devreme cu gârboveala, provocându-ne la scuturări importante ce răspund răspicat estetic nevoilor noastre tot mai acute de eliberare din strâmtoarea poverilor de toate felurile care ne împing tot mai tare către imobilitate.
Dacă Alex Iezdimir și Hunor Varga sunt conduși imagologic către rolul părinților (Alex Iezdimir se așează treptat în rolul autoritar al tatălui, strivit în cele din urmă de ale vieții și întors aproape învins dintr-o luptă care nici măcar n-a fost a lui, sperând să-și vadă visul revoluționar împlinit de fiul care a îndrăznit mai mult, în timp ce Hunor Varga se întregește prin câteva scene savuroase în rolul mamei, câștigătoarea partidei de altădată, salvată la timp din viața sugrumată în care a fost surprinsă până aproape de sufocare), nu înseamnă că ei nu pot intra oricând în celelalte roluri din familie și din socialul propus, asigurând dinamic un portret în mișcare al tânărului Eddy, în care se regăsește cel mai adesea un ingenuu Adelin Tudorache. Energic, curios, mirat și neastâmpărat, un suflet pur și cald aflat pe un drum inițiatic pe care este excelent susținut prin alter-ego-urile asigurate de partenerii lui de scenă, Iustin Danalache (cel mai puternic pe rostire, care asigură excelent și rolul de povestitor, facilitând înaintarea prin poveste folosindu-se deștept și de calitățile lui în beatboxing), Vlad Ionuț Popescu (un actor excepțional, vechi colaborator al lui Andrei Măjeri, care a marcat de data asta și muzical, excelând în scena dialogului dintre cele două personaje asigurate de cele două jumătăți ale lui) și Eduard Chimac, un femecător dansator cu surprinzătoare calități dramatice (el e autorul unui urlet sfâșâietor care-ți va tăia cu siguranță respirația). Fiecare dintre ei ingrediente necesare și importante pentru savoarea acestui spectacol, toți bine antrenați fizic, dramatic, muzical și coregrafic și exploatați în partituri generoase care le pun în valoare calitățile individuale, regăsindu-se excelent și în personajele colective ce le sunt încredințate (în afară de Eddy ei asigură și corpul familial, social, politic și sexual pe care acesta trebuie să le asimileze ori cărora trebuie li să se supună sau pe care e nevoit să le biruie în luptă dreaptă!).
Angrenați în multe situații de viață, dintre cele mai diverse, cărora le asigură sistematic nuanțe și intensități emoționale diverse, toate pălmuite, mângâiate, înduplecate, bagatelizate și ridiculizate cât să asigure doze optime de ironie, autoironie, sarcasm, dispreț și furie, dar și mulțumire, mândrie și extaz, într-o complexă competiție pentru viață în care trupul masculin, laitmotivul preocupărilor și interpretărilor, performează cât poate de bine într-o competiție pentru viață la individual compus pe aparatele sălii de sport ale lui Balcău, deștept însoțite pe parcurs de bijuteriile acustice ale lui Adrian Piciorea care destind adesea atmosfera (memorabil sound design-ul în scena îmbăiatului, un minunat autoportret sonor al lui Eddy pe care-l reușește Adelin Tudorache la începutul spectacolului).
O atmosferă vibrațională înaltă, încărcată și ea inteligent de obsesii și mesaje muzicale live (ale actorilor pregătiți muzical de Alexandra Ștefan) sau înregistrate, dominate, incluziv vizual (!) de Maria Callas (deloc întâmplător Puccini – „O mio babbino caro”), iubirea nemărturisită a tatălui abrutizat, altă dată mare dansator – excelentă tema „Another one bites the dust” a lui Queen, reluată în ralanti după accidentul de muncă, în care se târâie spre patul de suferință –, căruia Eddy pare să-i fi moștenit talentul coregrafic (împlinit la superlativ în dansul părinților proaspăt aruncați în viață pe „Il venait d’avoir 18 ans”, în care Eduard Chimac și Iustin Danalache caută să-i găsească perfecțiunea, încercând să demonstreze de ce nimic din acest dans, care credeau că o să țină o noapte întreagă, n-a mai fost întreg după despărțirea lor). Înșurubată superb în temele preponderente care i-au marcat emoționalul, „Barbie Girl” (excepțional dansul colectiv, căruia același Iustin Danalache i-a anunțat cumva venirea, repetându-i gestual tema pe parcursul spectacolului) și filmul „Titanic” (un pachețel-în pachețel-în pachețelul în care a fost atent împachetate iubirea și dorința unor oameni de a deveni altcineva!), presărate cu Dalida, Celine Dion sau Daniel Balavoine. Și cu tot ce ar mai putea fi necesar pentru a îmblânzi familialul și familiarul lui Eddy, dominate de abuzuri de toate felurile, de sărăcie, alcool, bullying și violență, și, mai ales, de gura nesătulă a lumii, excelent augmentată prin avertismente corale, care va servi deciziilor halucinante ale politicienilor în domeniul muncii (bine amendate și ele coregrafic în dansul sacourilor sugrumate de cravate în episodul rezervat politicului) care-l vor strivi la propriu în ultimele umilințe ce i-au fost rezervate după o viață de muncă istovitoare pe tată (excelentă scena în care cârca lui se încovoaie cu câte o treaptă după fiecare povară, închizând cercul în jurul puterii lui de altă dată, scena-oglindă de la începutul spectacolului, de pe vremea când spatele lui tânăr rămânea drept, indiferent câți saci avea de cărat).
Povestea unei suferințe cu nume ce se așează cronologic unul după altul în istoria plină de umilințe într-un dans tiptil printre paharele cu apă cu care-și sunt datori (excepțional moment coregrafic, cel mai bun din spectacol) între un tată și un fiu aflați la câțiva metri distanță unul de altul, țipând aproape în surdină într-o încercare disperată de a se auzi unul pe celălalt, de a-și recupera fiecare vocea, cheful de viață, amintirile, sufletul, sexualitatea, virilitatea și demnitatea, pierdute pe culoarele înguste și întunecate ale unei masculinități de alții definită ce ar fi trebuit să facă din fiecare un bărbat adevărat și care le-a venit fiecăruia de hac.
These gays are trying to murder me. E timpul pentru o revoluție!…
„Cine l-a ucis pe tata?” după romanul lui Édouard Louis, traducere: Alexandru Matei, dramatizare: Mihaela Michailov
Teatrul Metropolis, Sala Mică
Regia: Andrei Măjeri
Dramaturgia: Mihaela Michailov
Scenografia: Adrian Balcău
Coregrafia: Andrea Gavriliu
Sound design: Adrian Piciorea
Pregătirea muzicală: Alexandra Ștefan
Asistent regie: Alex Mirea
Foto: Alin Gîndac
DISTRIBUȚIA:
Adelin Tudorache, Alex Iezdimir, Hunor Varga, Iustin Danalache, Vlad Ionuț Popescu, Eduard Chimac
Durata: 1h35m
Data premierei: 8 decembrie 2023
16+
Luciana Antofi 