Un inch.
Sau teatru, muzică și multă iubire. La femisculin. Într-un singur inch.
De atât de puțin e uneori nevoie spre a face diferența. Între rău și bine. Între întuneric și lumină. Între fatidic și evitabil. Între captivitate și libertate. Între succes și prăbușire. Între jumătate și întreg. Între Hansel și Hedwig.
Un inch pe care chirurgia muzical-plastică și dramatic-reparatorie îl poate transforma, în mâna unui magician, în cel mai fascinant teatral. „Hedwig and The Angry Inch”. Poate cea mai frumoasă montare care i-ar fi putut fi inventată textului lui John Cameron Mitchell (pe muzica și versurile lui Stephen Trask, excelent traduse de Alex Ștefănescu) pentru un spectacular care lipsește cu desăvârșire din peisajul nostru teatral. De care se face absolut vinovat Răzvan Mazilu, desăvârșitorul acestei bijuterii teatrale aTeatrului „Stela Popescu”, numai bună de prins de reverul hainei (încă) neconvenționalului nostru cultural.
Șase înainte și cinci înapoi. Matematică simplă din care rezultă un inch. But an angry one. Rock me, Hedwig!
And it works.
Un copil pierdut și singur într-un orășel viclean, cătându-și loc în lumea asta largă și amenințătoare prin care încearcă să-și croiască drum spre înainte din spatele unui ciot cărnos și revoltat de numai un inch. După care încă se ascunde și își mai caută poate identitatea, speriat că într-o zi are să i se afle secretul care-i va sfâșia sufletul și-l va scoate din marea schemă. Salvat de rock ‘n’ roll.
Hedwig. Adică nu doar Hedwig, ci și Hedwig. Pe numele lor, Lucian Ionescu și Tudor Cucu – Dumitrescu, cele două jumătăți ale aceluiași strigăt de disperare al ființei umane care se descoperă mirată în luciul oglinzii. Și mai trebuie să se și accepte. Și-apoi să se mai și mărturisească lumii. Un spectacol-concert sau un concert-spectacol despre identitate și transformare. Și mai ales despre nerenunțare. Forță vs. emoție. Sau invers.
Două distribuții. La fel și totuși diferite. Un impecabil Lucian Ionescu (sprijinit emoționant de Crina Matei, alternativ cu Ana Maria Ivan). Un Hedwig coborât vertical din trista lui poveste de viață ca să-și urle cu toți rărunchii nefericirea. Până ajunge precis în mintea tuturor, chestionând, investigând, analizând, concluzionând. Și un senzațional Tudor Cucu – Dumitrescu (într-un cuplu excepțional cu Ana Maria Ivan, alternativ cu Crina Matei), rostogolit în așternutul din scenă din aceeași poveste de viață ca să se ia la trântă cu nefericirea, până ajunge precis în inimile tuturor. Amușinând, atingând, mângâind, tresărind. Până smulge toate premiile care se pot acorda pentru interpretare. Femisculină.
E frumos că nici nu contează care dintre ei. Cum nu importă nici momentul în care Hansel din Berlinul de Est devine Hedwig din Berlinul de Vest (la deosebiri în calitatea sau intensitatea discursului dramatic și muzical mă refer), ceea ce înseamnă că Hedwig se bucură de la început (de altfel și intră în forță în spectacol) de o identitate precisă, excelent construită, solidă și asumată da capo al fine, din care se desprind ușor nuanțele și inflexiunile ce-i permit mișcarea dintr-un colț în altul al narativului, care se descompune astfel coerent de sub această asumare în cadrul confesionalului propus, fiecare scenă devenind doar un nou prilej de a mai sfâșia câte o felie din trupul-suflet de care s-a folosit după nevoi fiecare dintre personajele ce i-au trecut prin și i-au marcat definitiv viața și pe care le-a urmat cu credință și speranță, perfect conștient de sine și de infinita lui dorință de a iubi cu toată ființa lui, bagatelizată, ca într-un joc de noroc la masa hazardului, într-un inch din care se străduiește să ne arate întregul. Un inch cu care întreține focul creației din spatele unui metaforic zid al Berlinului, căzut cu zgomot peste indiferență, peste nepăsare, peste prejudecăți și respingeri deopotrivă, înlocuind parcă niște cărămizi ale istoriei cu altele noi, ridicate nevăzut peste ruinele vechiului mod de gândire sub pretenția falsă a unei izbăviri novatoare ale noii mentalități colective, ce metamorfozează atitudinile depășite în toleranțe de toate felurile (uman, sexual, artistic), dovedindu-se la fel de ispititoare și damnabile ca cele dintâi, de data asta cosmetizate sub stindardul libertății proaspăt câștigate, îndoită în curcubeu deasupra cerului deschis unui suflet de băiețel, crestat cu lama ascuțită a ritmurilor de rock care-i însoțesc și îi alină suferințele inimii, purtată cu grijă într-un colet de transport rămas fără destinatar sub avertismentul „fragil”.
O fragilitate din care răbufnește cu zgomot cea mai surprinzătoare energie, în ambele variante ale lui Hedwig. Lucian Ionescu și Tudor Cucu-Dumitrescu, carismatici, obraznici, ludici, vulnerabili și totuși incredibil de lucizi și autoritari amândoi, impresionează decisiv printr-o atitudine rebelă excelent stăpânită, aparent fără pic de efort (atât de bine li se potrivește fiecăruia dintre ei acest rol), un candid agresiv cu care incomodează emoțional fără încetare, învârtindu-ne deștept și de-a dreptul intrigant între respirații tăiate și descătușări electrizante de energie, între zâmbet și urlet, între ademenitor și repulsiv, unul dinspre capătul mai ancorat în realitate (Lucian Ionescu), celălalt păstrat magic într-o infinită plutire în reverie (Tudor Cucu-Dumitrescu), întrupând similar, cu doar câteva nuanțe complementare, un personaj revoltat și creativ deopotrivă, cum îi șade bine oricărui artist, consacrat sau nu, care se visează strălucind pe marea scenă a vieții.
Destinul lui stă mereu la umbra marii industrii a showbiz-ului, căreia Adriana Grand i-a imaginat în spate un spațiu imens și gol, foarte generos în economia scenei, puternic luminat și învăluit în mister cu ajutorul fumigenelor, un tărâm magic de nepătruns (în ciuda încercărilor repetate ale lui Hedwig) mărginit de zidul protector ridicat în fața pericolelor succesului care amenință orbitor din spatele lui (al Berlinului/indifernței/stadionului/etc.) greu de accesat sau escaladat. A cărui strălucire rămâne amenințătoare, mereu aproape și totuși atât de departe, păstrându-l pe Hedwig și band-ul lui „The Angry Inch” la periferia marilor evenimente muzicale, înghesuindu-l dinadins aproape de marginea scenei, într-un spațiu strâmt și sărăcăcios al fatalității, al neputințelor, al derizoriului, într-un decadent laborator artistic de tip rulotă în continuă mișcare prin epoci și prin năzuințe personale (asigură coerent vizualul în fiecare dintre momentele invocate), ce-l impinge parcă pe Hedwig pe drumul către înainte, făcându-l să-și dorească mereu mai mult, să-și depășească sau măcar să încerce să mai îmblânzească din mizera lui condiție de artist marginal.
Un anti-superstar ce visează mereu la strălucirea ce inundă marea scenă a lumii, care i-a confiscat mai întâi identitatea umană (implicit pe cea de gen), apoi pe cea artistică (prin care a încercat s-o împlinească pe cea dintâi, urlându-i neputința, fricile și durerile), amendându-i curajul de a încerca și furându-i cele mai importante creații, care-i bruiază necontenit liniștea și care se fac auzite de multe ori peste muzica ce i-a rămas neatinsă, amenințându-i poziția practic niciodată recunoscută cu mediocritatea eternă ca ultim gest degradant de neînțelegere, de neacceptare, de respingere și de abuz, printre atâtea altele prin care și-a construit desăvârșit ratarea.
Deși conștient de lipsa lui de success, el nu se oprește însă niciodată din a spera, scotocind neîncetat în întunericul ce i-a fost hărăzit după o licărire, agățându-se de fiecare scânteie pentru a porni câte un nou foc ce are să-i mistuie negreșit încă o părticică din inch-ul revoltat, într-un fel de joc neîntrerupt de-a pericolul care-i va asigura terapii alternative de șoc, ce-l vor purta inevitabil către vindecarea inimii și mântuirea prin iubire.
Pe care doar Ytzhak, partenerul său păstrat mereu cuminte, la vedere, i-o poate întoarce într-un mod necondiționat. Cu replici puține și ocupând un spațiu destul de discret, un concubin cu suflet de slugă, dispus să ardă pe altarul succesului lui (de care și el e conștient că nu va deveni niciodată un star), Ytzhak, întruchipat în funcție de distribuție de Crina Matei și Ana Maria Ivan, îl sprijină cu răbdare și cu adânc devotament, excelent urmărit și exploatat de ambele actrițe care joacă aproape totul din priviri, impunându-se ca indispensabile în jocul lui Hedwig pe care-l întovărășesc supuse (ceea ce va face cu atât mai delicioase micile lor intervenții, mai ales vocale, și cu atât mai electrizantă explozia în „I will always love you”, însoțită de toate comentariile delicioase în jurul momentului). În ambele variante, acest personaj asigură contrapunctul, atât muzical cât și dramatic, fiind un important reper pentru personalitatea complexă a lui Hedwig, care primește prin aceată prezență, permanent umilă și umilită, și dimensiunea de agresor-abuzator (construită în urma agresiunilor și abuzurilor la care a fost supus de-a lungul timpului) ce umblă cu rana mereu la vedere pentru a explica și justifica întregul lui comportament artistic și uman (cu care se va împăca el însuși foarte greu, excelentă metafora din gestul scris cu rujul în final!).
Frapează și opțiunea lui Răzvan Mazilu de a-l ține între aceleași coarde tensionate și cu ceilalți parteneri de scenă, inclusiv cu simpaticele backing vocals Cristina Danu si Irina Cărămizaru care-l susțin neîntrerupt muzical și coregrafic, dar și cu membrii trupei, Johnny Bica (pian), Andrei Paraschiv (percuție), Ciprian Pop (chitară) și Vlad Vedeș (chitară bas), păstrându-I și față de aceștia într-o dimensiune cvasi-despotică (în pofida strecurării unor momente care ar fi trebuit să demonstreze sudarea echipei, în demonstrațiile solo pe instrumente), clădită din aceeași durere care-i îmbracă mereu cu furie inch-ul revoltat, în cazul lor dublat de frustrarea născută cel mai probabil din imposibilitatea de a-și depăși condiția de mediocritate în peisajul muzical-artistic, deși sunt cu toții foarte buni (ținta agresiunii face diferența, v-ați prins?!).
Alternând comicul cu tragicul și agonia cu extazul, cu o lejeritate de invidiat pentru orice actor (și cuplu de scenă!), artiștii parcurg împreună cu noi un drum anevoios, curajos, periculos și infinit dureros prin noi înșine, între clipa autodescoperirii și momentul în care decidem să renunțăm la măști, în căutarea semințelor care asigură în modul cel mai autentic geneza dragostei.
Un inch. Doar atât. De energie, de chef de joc și de joacă pe maidanul unde Adriana Grand le-a imaginat toată strălucirea de care decadentul lor avea nevoie să pătrundă adânc în noi. Și un inch pe care magicianul Răzvan Mazilu pare doar că l-a tăiat și l-a lipit la loc. Simplu, vorba lui Hedwig, o chestie atât de nebunească, încât ar putea reuși!…
Absolut nebunesc. Doar că deloc simplu. Și reușit pe deplin.
„Și chiar dacă mi se va spune că o biată musculiță nu are dreptul să aspire la măreția universală, eu tot nu voi înceta să aștept și să-mi zic: nu poți muri, nu te poți odihni, încă mai este o ființă ce se preumblă pe pămînt. Încă mai este ceva ce-ți este datorat și pe care-l vei recăpăta într-o bună zi… dacă Dumnezeu există.” (Răzvan Mazilu, citând finalul plin de speranță scris de Nina Berberova în romanul său „Acompaniatoarea”).
„Hedwig and the Angry Inch” după textul lui John Cameron Mitchell, muzica și versurile: Stephen Trask
Teatrul „Stela Popescu”
Teatrul Metropolis Sala Olga Tudorache
Regie, costume și coregafie: Răzvan Mazilu
Decor: Adriana Grand
Traducerea textului: Carmen Stanciu
Traducerea versurilor: Alex Ștefănescu
Lighting design: Marian Iancu
DISTRIBUȚIA:
Hedwig: Tudor Cucu – Dumitrescu / Lucian Ionescu
Yitzhak: Ana Maria Ivan / Crina Matei
Band-ul „The Angry Inch”:
Backing vocals: Irina Cărămizaru și Cristina Danu
Pian: Johnny Bica
Percuție: Andrei Paraschiv
Chitară: Ciprian Pop
Chitară bas: Vlad Vedeș
Acces 18 +
Durată: 90 de minute, fără pauză
Luciana Antofi 