Oase cu cicatrici îmbrățișate întru vindecare sau țărâna de pe mormintele din noi: „Cuvântul progres rostit de mama sună teribil de fals”. La Național.

Poarta zidului imaginar se trântește apăsat, ferecată deja de conștiința propriilor granițe ce se cer călcate pentru a ținti precis. Ecoul metalic al zăvorului proaspăt tras ne împarte brusc în noi, refugiații din scaune și din noi înșine, dependenți de iluzia începutului (!), cocoțați curioși pe al patrulea perete cu actele de spectator la vedere, și ei, cei se vor arăta curând după linia albă, între cei trei pereți ai locuinței de pe câmpul de luptă, încă acoperită grijuliu de cortină și vigilent supravegheată de Omul în uniformă care-i păzește frontiera (Cosmin Dominte).

Cu acest paznic de nădejde cu ton sarcastic autoritar și vesta pregătită să întâmpine gloanțele privirilor care ar putea să-l străpungă cu iscodirile lor flămânde, regizorul Botond Nagy caută să se asigure mai întâi de buna noastră credință pentru a ne lăsa să ne apropiem de poveste și a ne pofti mai apoi înăuntru, pe ritmuri de hip-hop, nu înainte de un control sumar prin care se asigură că ne vom fi lăsat în urmă toate bagajele emoționale cu care am venit (geamantane de idei preconcepute, rucsaci de tradiții învechite, genți de emoții de mână, saci mai mici sau mai mari de prejudecăți de tot felul ce și-ar putea dovedi inutilitatea pe teritoriul ce urmează a fi explorat) și ne-am depus conștiincioși jurământul: „Pupați pământul! Executarea!”.

Cortina se ridică.

De sub semiîntunericul în care cotrobăie tulburată vocea tunătoare a lui Vibko (excepțional Lari Giorgescu!), un soldat la bustul gol pironit cu mâinile la ceafă în așteptarea verdictului implacabil al unui război absurd, fiul rătăcind prin altă lume ce caută neobosit semnele rădăcinilor prin lumea celor vii, strigând revoltat în zadar către doi părinți împietriți de durere (excelenți Maia Morgenstern și Marius Bodochi) ce-și ocupă cuminți locurile pe scaune printre alte scaune rămase libere, de pe care până și așteptarea a fost ștearsă, în compania unor copii-manechin care le veghează doliul în vitrina cu atrocități a lumii. Și ei spectatori ca și noi ai aceluiași show absurd, de ieri și de azi (atunci în fosta Iugoslavie, acum îl recunoaștem și în Ucraina) căruia nu putem să-i înduplecăm sau să-i scurtăm ororile după bunul plac.

Mamele rostesc în general cele mai dulci cuvinte care se imprimă în sufletul omului și care înseamnă toate grijă,  tandrețe, iubire, acasă. Poate tocmai de aceea „cuvântul progres rostit de mama sună teribil de fals”… Dintre pereții înalți ai acestui acasă alb/turcoaz (excelent comentariul scenografic, Andreea Săndulescu!, care asigură solid contrastul propus de spectacol, atent învârtit în jurul ideii de progres, prima dată înfipt între ceea ce se așteaptă de la o casă arsă, cu tavanul căscat mirat către obuzele ce încă-i mai traversează cerul și pe unde mai pătrund noaptea fantomele războiului și ceea ce întâlnește privirea la ridicarea luminii în decor, un interior impecabil din care orice urmă de cenușiu a fost smulsă cu multă grijă – și care-și va dovedi inteligent versatilul în funcționalitatea spectacolului –), se așteaptă să se audă o mamă plângând. Pentru că suntem într-o țară în care mamele sunt făcute să plângă.

Găzduită de scena Sălii Studio a Teatrului Naţional „I. L. Caragiale” din Bucureşti, în prezenţa autorului Matei Vişniec, la premiera în forță cu spectacolul „Cuvântul progres rostit de mama sună teribil de fals” pus în scenă de regizorul Botond Nagy, aflat la prima colaborare cu Naționalul bucureștean (nu și la prima întâlnire cu dramaturgul), țara asta fascinantă, ademenitoare și repulsivă deopotrivă, propune un altfel de plâns.

Parte a „Trilogiei balcanice” despre enigma numită Om (alături de „Occident express” și „Despre sexul femeii – câmp de luptă în războiul din Bosnia”, publicate în urmă cu șapte ani în volum împreună cu piesa „Migraaaanți sau Prea suntem mulți în aceeași barcă”), piesa „Cuvântul progres rostit de mama sună atât de fals” are la bază experiența de jurnalist a dramaturgului Matei  Vișniec din perioada 1992-1996, cât a durat durerosul conflict interetnic din fosta Iugoslavie, război pe care l-a analizat zilnic la Radio France Internationale pentru publicul românesc și ale cărui orori i-au marcat pentru totdeauna conștiința și sufletul, din preaplinul angoaselor lui fiind desprinse solid puternicele texte dramatice ale acestor piese.

Urmărind umanul unor situații absurde, regizorul respectă întocmai intențiile dramaturgului, desăvârșindu-le forma și expresivitatea emoțiilor în puternice tablouri teatrale, în care munca laborioasă cu actorii se împletește excelent cu vizualul, coregraficul și acusticul (mai ales muzicalul, muzica originală e semnată de Claudiu Urse!) propuse și reușesc să construiască împreună, din contraste fermecătoare, un emoțional complex, de școală nouă, inteligent asortat la limbajul vremurilor și nevoile de înțelegere ale publicului tânăr, responsabil să învețe greșelile istoriei ca să nu le mai repete.

Interesant cum tocmai din glacialul și reținerile propuse personajelor stoarce Botond Nagy cele mai candide scene de interacțiune umană și de adevăr afectiv după care tânjim cu toții în această scotocire alb/turcoaz în străfundurile sufletului, după clipa-miracol în care mama și-a întâlnit prima oară copilul, proaspăt ieșit din pântecele ei ocrotitor, singurul care îl putea ține departe de orice rău. La lumina unei zile ca orice altă zi care-i va putea veni oricând de hac, într-o lume unde moartea și singurătatea ne întind mâna în fiecare dimineață întru tovărășie, în timp ce alergăm bezmetic după un vis vindecător. Copil căzut la o datorie care nu-i a lui, pe un câmp de luptă necunoscut, departe de îmbrățișarea de peruzea a mamei. Vândut încă înainte să se nască unui incubator-sicriu ce și-a pregătit deja lumânările și giulgiul pentru veșnica pomenire,  înainte să-l trimită la război sau să-l găsească pe linia graniței (minunat Andreea Săndulescu!).

Dacă se poate imagina, există pe lume ceva încă și mai dureros pentru o mamă decât să-și piardă în moarte copilul: să fie lăsată cotrobăind prin cenușa amintirilor lui în războaie absurde, fără dreptul de a-și vărsa lacrimile peste un mormânt în care să fie sigură că i se află rămășițele… Dimpreună cu o durere care să distrugă pentru totdeauna, fără nicio putere de recuperare, toată viața rămasă în jur, condamnând la moarte fiecare răsuflare încă vie, promisă, nerespirată, ignorată, uitată într-o moarte a morților morți și vii deopotrivă, fără posibilitatea de salvare. A părinților și a copiilor rămași în viață.

Așa e în țara asta de nesalvați. Părinți alergând bezmetic printre cadavre, gropi și morminte, părinți întorși în case distruse mirosind a hoit și a moarte, părinți scotocind printre obiecte militare găsite aiurea în speranța că vor recunoaște casca, centura, bocancul ori cămașa copilului lor, părinți zăbovind cu zilele în durerea lor lângă bucatele rămase neatinse, părinți vorbind singuri în speranța că vor fi auziți de copiii care nu mai sunt, în timp ce uită să-i mai privească în ochi pe cei care au supraviețuit…

Este și cazul familiei lui Vibko.

Mama, încredințată extrem de inspirat actriței Maia Morgenstern, ultracunoscută pentru forța ei uluitoare în scenă (mai  ales toracică!), căreia i se propune o tulburătoare prezență, dinamică și totuși  cvasi-resemnată, o revoltă controlată pe o voce care umple punct cu punct ecourile din rănile mamelor războiului, uneori aproape stinsă până la pieire (pentru cine știe câte frecvențe poate să îmbrace vocea actriței de la șoaptă până la poruncă, pe care le acoperă și le dozează precis, să vedeți ce frumos știe să-i strige și să-i plângă tăcerile din acest spectacol, prin care impune și partenerilor de scenă un anumit tip de relații, mai ales la nivel de rostire, modulând tonuri asortate prin care să-și dovedească continuu respectul și compasiunea față de suferința ei). Angajată într-un lung dialog cu un copil care nu-i răspunde (pe tot parcursul spectacolului, un laitmotiv al piesei și al montării), refugiată acum în cicăleli (menite să accelereze procesul de găsire a rămășițelor pământești ale copilului pe de o parte și cel pentru curățarea casei și grădinii în care s-au întors  – și care au avut norocul să nu fi ars complet –, ca terapie ocupațională, pe de altă parte).

O sprijină și o supraveghează necontenit soțul ei Vigan, tatăl lui Vibko, un Marius Bodochi și el în aceeași cheie a durerii reținute, mereu controlată, docil în fața poruncilor și răbufnirilor soției, cooperant cu cei din jur de la care caută să smulgă informații și ajutor, în timp ce sapă frenetic în stânga și-n dreapta pământul cu hârlețul, punând groapă după groapă pași către eternitate din aceeași căutare îngrozitoare după mâna de oase ce trebuie să-și găsească un loc al lor precis pentru odihna veșnică, în timp ce-și îndeamnă fiul, acum imaginar, să-i vorbească mamei pentru a-i mai alina suferința. Nici el n-a mai dat demult binețe nimănui și nici n-a fost la un pahar de vorbă în bodega satului de când s-au întors. Suferă cuminți, de cele mai multe ori în tăcere, cu oasele amorțite de durere și de frig pe care lemnele putrezite din șopron nu le mai pot încălzi. Măcar de și-ar găsi oasele-odraslă, pe unde-or zace ele sub pământul uneori greu de ploaie care poate le acoperă, în timp ce câinele lui Vibko urlă după ele din fântână…

Vibko al unui excepțional Lari Giorgescu, un rol care-i vine mănușă și care-i pune în valoare toate calitățile, un actor foarte expresiv, cu o gamă largă de tonuri și nuanțe în rostire și mișcare, o excelentă pregătire fizică, minunat explorată, și o foarte mare putere de concentrare pe relațiile pe care le creează în paralel cu fiecare partener de scenă, un actor care reușește să țină spectacolul în mână și să-i asigure tensiunile și dinamica necesare pentru a-i imprima ritmul absurd al războiului, în care-i invită inteligent și pe ceilalți, într-un excelent dialog al spiritului cu sufletele la care nu mai poate ajunge. Înnebunit de neputința de a se face auzit de părinții de lângă care soarta l-a smuls într-un mod absurd, el dezvoltă încredibil personajul în dimensiunea propusă, cea din care bântuie fiecare colțișor al scenei și al sălii prinse cu toate  în plasa revoltei lui, pe care Botond Nagy o concentrează pe sondarea și aprofundarea relațiilor cu fostul lui câine și cu foștii lui camarazi, acum și ei pe tărâmul spiritelor, augmentând discursiv, vizual și fonic terorile și consecințele tragice ale războiului  (excelent folosit Florin Călbăjos în rolul fantomei soldaților din al II-lea Război Mondial, care-și pune pregnant amprenta pe emoționalul răvășit de Vibko în scenele în care povestește despre ororile de pe front din fragmentele documentare ale dramei, dintre care sunt decupate pertinent în scenă întâlnirile cu Pralic și cu Franz, aduși pe rând în casa părinților, cele mai importante prilejuri de a cotrobăi prin pământul istoriei, fie  și numai la suprafață, doar spre a demonstra cât de absurd e să fim nevoiți să scotocim prin el).

Extrem de solicitat la capitolul mișcare scenică (la care actorul excelează, ca de obicei), Vibko al lui Lari Giorgescu întreține dinamic din lumea de dincolo emoționalul părinților îndurerați, în timp ce sora lui Ida, fiica aproape ignorată a minunatei Aylin Cadîr, care a supraviețuit numai ea știe cum și pe unde, cea care trimite bani acasă, dar nu și cuvinte, o fată intrată cu ocazia războiului direct în malaxorul afacerilor de trotuar pentru a supraviețui, o fată care-și spune Europa (acuzată chiar de dumping oral și de rasism!), este poziționată în celălalt capăt al emoționalului, într-o împietrire fizică (de cele mai multe ori o prezență aproape statică) din care se înalță mereu, căutându-și salvarea, prin vocea ei angelică (excelentă în Bocetul Monicăi Bejenaru căruia îi dă glas înmărmurind audiența, un bocet despre bărbații plecați la război care nu se mai întorc acasă, de care e acuzată că s-ar folosi ca să se aciueze, pe motive vocale, pe un trotuar care nu-i de ea!) și prin prezența ei candidă, aproape plutitoare, sub care clocotește cea mai groaznică suferință, superb descompusă în monologul din scena de final (inteligentă și opțiunea regizorului, care a ales a doua variantă de final propusă de Vișniec, scena 25 bis).

Ida este și centrul pretextual al unei lumi decadente, născută de obicei pe ruinele războaielor lumii, în care se poate vinde și cumpăra orice numai pentru a supraviețui, fără teama că vei da vreodată socoteală universului care te-a aruncat în ea. În lumea asta colorată, pestriță și gălăgioasă, în care Botond Nagy a folosit pentru contrast tot arsenalul vizual și muzical necesare pentru a-i construi strălucirea și post-modernul, transformând-o într-o fascinantă arenă de confruntare dramatică între vechi și nou (cu siguranță prilej de dezbatere multă vreme după premiera acestui spectacol) pe care se remarcă savuros trei actori ai Naționalului cu prestații inedite în convenția regizorală propusă: un desfrâu controlat, care-și autoreglementează funcționalul, un erotic excesiv, strident și puternic pe care cei trei îl  îmbracă priceput într-un neașteptat senzual, atent înșurubat în această explozie de lumini, culoare și dans care oferă spectatorului o binevenită gură de oxigen și echilibrează pertinent apăsarea sufocantă din celălalt taler emoțional al balanței afective a spectacolului.

Ciprian Nicula (macaronarul), de nerecunoscut, văduvit de podoaba capilară și cu vocea distorsionată, reușește rolul unui tip dur și șmecher, cu fals accent italian îmbrăcat în inedite onomatopee slave, un exponent reprezentativ pentru acest univers de altfel adânc sensibil ce caută să-și poleiască fragilitatea, ascunsă parșiv sub peruci și costume strălucitoare din armura asta arogantă, gata oricând să-l dea de gol (foarte bun în scena în care Ida îl arde pe emoțiomal!).

Îi ține isonul Mihai Calotă, în mare vervă, în rolul travestiului occidental Caroline, un personaj energic și înțelept, mult mai sigur pe el, cu simpatice ticuri comportamentale și filosofii asumate de viață, împrumutate din mentalul colectiv și  integrate atent în ideaticul generațional care caută să impingă tinerii nefericiți din această parte a lumii către un înainte a cărui așchie să sară cât mai departe de trunchiul blocului comunist din care-și revendică rădăcinile. Prin vocea lui, regizorul oferă o incredibilă strălucire ironic-batjocoritoare declamațiilor politice din textul dramatic (excelent monologul despre comunism, ăla care n-a mers pentru că mai marii lui, frustrați sexual, au interzis bordelurile și târfele, practic au ratat revoluția sexuală pentru că le era frică de propria lor puțulică…), îmbrăcate rotund în filosofia generală  despre libertatea cuvântului și a sexului, a cărei concluzie pertinentă rămâne una și bună: în Europa nu e loc pentru rasiști, aici sugi pe toată lumea!…

Colac senzațional peste această pupăză erotico-politică este patroana de bar a unui fermecător Silviu Mircescu, în formă excelentă, șarmant și cuceritor pe tocurile lui înalte de pe care execută impecabil coregrafic un complex dans erotic (pe antrenanta melodie „Unholy” a lui Kim Petras și Sam Smith), un alt comentariu acid din generosul  subsol regizoral plin cu bunătăți din care sunt trimise sus, pe scenă, adevărate bijuterii contemporane vizuale și discursive („You know everyone is talking on the scene / I hear them whispering ’bout the places that you’ve been / And how you don’t know how to keep your business clean!”…). Același Silviu Mircescu care-și va demonstra apoi și calitățile de rostire și măiestrie gestuală ce-l ajută să-i creeze o personalitate puternică acestui episodic personaj-argument, malițios și intransigent cu propria afacere, cu un excelent autocontrol și replici caustice la îndemână (foarte bun în scena negocierii), care închide inteligent cercul vicios al lumii paralele în care par să se întâmple lucrurile cu adevărat importante ce pun în mișcare roțile carului triumfal al istoriei, în timp ce marginile pădurilor se aglomerează de gropi comune în care sunt ținute laolaltă oasele necunoscuților pe care oameni ca Stalin îi pun să-și sape singuri gropile (excelentă trecerea către monologul lui Lari Giorgescu). Numai ca să scrie istoria ce va fi consemnată în anale, în timp ce mamele morților și viilor deopotrivă rămân în urma războaielor lor căutând mângâiere, obligate să învețe cuvinte dintr-un alt vocabular fundamental, fără de care n-ar mai putea defini noua proximitate, ce-și continuă nestingherită drumul spre tehnologie și progres, căutând să asigure viitorului moșteniri biologice nepătate de sângele nepomenit vărsat de morții negăsiți.

De ce să nu plângem neidentificat?!…

Excelentă și retorica întrebării prețioase din minunata scenă din subsolul vecinului, un simpatic Răzvan Oprea din cealaltă variantă decadentă a lumii noi, cea la vedere, omul potrivit la locul potrivit, bun la toate și furnizor de de toate, care supraveghează vigilent zona scotocindu-i și exploatându-i oportunul. Yrvan al lui este energic și zgomotos, un tip băgăcios, superficial și profitor, un om al vremurilor, omniprezent și greu de dat la o parte, care se  profilează și reprofilează ușor în funcție de ce e nevoie ca să supraviețuiască, capabil de orice (o dovedește show-room-ul cu cele 37 de cranii în perfectă stare, 13 dintre ele cu gaură împușcată – excelentă ideea scenografică de a folosi baloanele colorate), chiar visând la o peșteră în care să fie adunate toate oasele găsite pe fronturi, peste care să fie ridicat un monument pentru mame.

Ca să aibă unde plânge în caz că nu reușesc să se tocmească la timp cu Nebuna Satului, o Mirka extrem de convingătoare a Adei Galeș, personajul care începe în forță partea a doua a spectacolului și pe care actrița îl mișcă foarte atent prin familiarul zonei de conflict, cu al cărui miros de oase calcinate nu reușește să se obișnuiască, dar în care ne invită inteligent și pe noi, aruncând plasa războiului peste sală precum aruncă nebunul care sapă gropi oasele găsite acolo în grădinile de zarzavat ale oamenilor… Căutând împreună cu noi, deși nu-i place să se târguiască cu nenorocirea oamenilor, prețul corect pentru cele mai greu de imaginat gesturi ale istoriei… Dă cineva mai mult să găseacă urmele copilului mort?!…

Câtă vreme nu ne prinde Cerberul (câinele, Moartea Mireasă, Doctorul sau Polițistul de frontieră!) Cosmin Dominte, un actor extrem de versatil, prezent mai mereu pe scenă pentru a asigura buna funcționare a narațiunii din diverse unghiuri, strecurat priceput în toate momentele esențiale prin intermediul personajelor cărora le dă viață, personaje-suport cu roluri de mare impact în economia spectacolului alături de Fantoma soldaților din al II-lea Război Mondial a lui Florin Călbăjos, poate cel mai îndreptățit dintre toți să ne aducă aminte că există lucruri pe care nu avem voie să le uităm, mai ales oase, păstrate în memoria încă vie a tuturor bocancilor pierduți, în care rămâne întipărită amintirea drumurilor lungi de căutare, de marș și de fugă, ce și-au găsit refugiul în straturile fragile de morți ascunși în măruntaiele pădurii care își  riscă azi învălmășirea.

Oase amestecate din diferite războaie după care n-a mai catadicsit să sape nimeni, în timp ce parcă nimeni nu mai are chef să moară la el acasă, căutând mereu un pământ mai bun într-o zonă premium, cu anotimpuri clare, unde mamele nu întreabă dacă puii lor au făcut progrese și nu folosesc tot felul de cuvinte care nu sună normal când sunt rostite de ele către capitalul de oseminte ce nu mai prididește să crească și să umple pământul capitalismului cu oasele copiilor noștri…

Dacă totul are un început și un sfârșit înseamnă că și moartea are, totul e să avem răbdare (foarte bun Cosmin Dominte dinspre capătul decident al coasei!), conchide regizorul, alergându-și în paralel personajele între începuturile și sfârșiturile lor, pentru a ne lăsa apoi în grija Idei și promisiunea ei plină de speranță că o s-o scoatem la capăt.

The end  is always here. O s-o scoatem la capăt.

Treziți-vă, luați o pensulă și aplicați puțin machiaj pe sub lacrimi, peste cicatrici (System Of A Down – „Chop Suey”, touché!), să nu se mai vadă cum plângem când îngerii merită să moară.

Sigur o s-o scoatem la capăt!…

Botond Nagy. His way.

Final curtain.

„Cuvântul progres rostit de mama sună teribil de fals” de Matei Vișniec

Teatrul Naţional „I. L. Caragiale” Bucureşti, Sala Studio

Regie: Botond Nagy

Scenografie: Andreea Săndulescu

Asistent scenografie: Ioana Ungureanu

Muzica originală: Claudiu Urse

Sound design: Claudiu Urse

Mișcare scenică: Botond Nagy

Dramaturg: Ágnes Kali

Light design: Cristian Niculescu

Asistent regie: Patricia Katona

Regia tehnică: Silviu Negulete

Foto: Volker Vornehm

Durata: 2 h 10 min / Pauză: Da

---

DISTRIBUȚIA:

Mama: Maia Morgenstern

Tatăl: Marius Bodochi

Vibko, fiul: Lari Giorgescu

Ida, fiica: Aylin Cadîr

Yrvan, vecinul cel nou: Răzvan Oprea

Mirka: Ada Galeș

Fantoma soldaților din al II-lea Război Mondial: Florin Călbăjos

Macaronarul: Ciprian Nicula

Caroline, travestiul occidental: Mihai Calotă

Patroana de bar: Silviu Mircescu

Kokai – polițistul de frontieră, Cerberul, Moartea Mireasă, Doctorul: Cosmin Dominte

Asistenți medicali: Daniel Lupeș, Andrei Bană, Claudiu Crișan

De-a curmezișul afrimian: „Repetiție pentru o lume mai bună”. La flaut și la violoncel.

Globul de sticlă s-a dărâmaaat, a ieșit corbul și l-a luaaat!…

Au mai rămas din el doar câteva din cioburile unei vieți trăite în încremenire, între tot felul de frici negru-Addams care i-au colorat vremelnic proximitatea. Și cântecul neterminat al podului de piatră promis să-l treacă în siguranță pe celălalt mal. Și umbra pereților înalți care continuă să se apropie amenințător unul de altul și să reducă din posibilități. Și copilul ținut multă vreme înăuntru, în compania păsării negre, cu patru picioare, care i-a ciugulit necontenit identitatea și i-a păzit vigilent secretele de-a lungul celor cinci decenii de conviețuire în semiobscur. Dimpreună cu nevoia de a rămâne în lumină, chiar și la colț, unde a fost trimis, până când singura variantă care-i va rămâne va fi să se oprească el însuși din respirat.

Knockout Afrim-Moscu la prima răsuflare. Cât ridici nasul din afiș și îți cocoți privirea pe scenă.

Și știi oricum că n-are să se termine bine. Ai citit romanul lui Mihai Radu, te năpădesc toate nesoluțiile lui zgomotoase, ești avizat, îi mai și iubești dintotdeauna pe nebunii ăștia doi care au pus stăpânire pe scenă, ai tot văzut fotografii și filmulețe din repetiții, ți-ai făcut deja mental câteva scenarii dramatice și le-ai sigilat în plicuri imaginare ca să-ți dovedești arogant după spectacol că ai anticipat corect. Ești cel puțin sigur că vei primi ceea ce crezi că ai venit să vezi.

Nimic mai greșit.

Ca orice vizionar care se respectă, Radu Afrim te șochează din nou, oricât de pregătit te-ai simți. Ajutat îndeaproape de scenografa Irina Moscu, el reușește o nouă și incredibilă poezie a contrastelor discursive, dramatice și vizuale într-un teatral sublim, un spectacol-vernisaj al celor mai noi tablouri dramatice care-i poartă inconfundabila semnătură și care-ți vor rămâne multă vreme pe retina sufletului, găsindu-și locul precis în sălile pline de culoare ale muzeului afrimian pe care știi precis că-l ai deja înăuntru. Și căruia te tot străduiești să nu-i inventezi vreo galerie principală, pentru că opera lui e în plină efervescență. Radu Afrim nu mai e demult doar un copil teribil al teatrului românesc. Sălășluiesc prin odăile muzeului ăsta, chiar și prin cele pe care nu le-ai mai vizitat demult, tablouri incredibile în care se regăsesc toate frământările și căutările lui artistice, mai ales prin familialul românesc al ultimei jumătăți de secol, ajunse acum la vârsta maturității, care-i permite să-și imprime recognoscibilul și să-și perfecteze continuu identitatea creatoare asupra spectacolelor lui în cele mai mici detalii.

„Repetiție pentru o lume mai bună”. Cea mai nouă premieră Radu Afrim pe scena Sălii „Ion Caramitru” a Naționalului bucureștean. Sau multe focuri îndreptate precis din doar câteva apăsări pe trăgaci către țintele cele mai importante ale spectacolului banal al vieții, pentru care se repetă asiduu, traumă după traumă. Ca și romanul lui Mihai Radu (pe care regizorul a avut inspirația să-l invite în procesul de dramatizare a textului, alături de un tot mai important condei dramatic, Ionuț Sociu, și actorii din distribuție, cu care a operat modificări esențiale, ce servesc excelent teatralului propus) montarea nu este un basm terapeutic în căutare de soluții, ci un eseu pertinent despre damnarea la singurătate. Despre singurătățile ce-și execută docile uneori dansul sincron în bazinul nefericirilor lumii. Despre nefirescul unui doi care nu ar trebui forțat împotriva Universului. Pentru ca el să se facă trei sau mai mult. Despre absurdul unor contracte sufletești pe termen mult prea lung ca să poată fi respectate în alt registru decât cel al unei fatidice nefericiri. Despre căutători de diamante prin rahatul de sub preș ori printre cioburile farfuriilor sparte în cele mai apăsate momente de argumentare conjugală, în speranța că rutina are să șlefuiască piatra prețioasă a nesingurătăților amăgitoare dinăuntru, convinși că avem multe de povestit unii cu alții. În timp ce trecem sub tăcere violența, abuzul, crima.

Ne-am născut la un moment dat și iată-ne ajunși aici. Împreună. Despărțiți împreună. Jocuri, traume, întâlniri, traume, iubiri, traume, familii, traume, destrămări, traume. Despărțiri după despărțiri după despărțiri. Harta unei lumi plină de singurătate, cu ochi fotografiați de la înălțime rostogolindu-se precis în abisul căutărilor lor. Ochi care privesc în alți ochi și-n alți ochi și-n alți ochi, după priviri ce cată să treacă de propria piele la care nu mai au acces pe măsură ce sunt tot mai adânc împinși în ei înșiși. Încercând să vadă prin atingerea pielii celuilalt, bătând vremelnic cu degetele la poarta trupurilor lor ce se freacă frenetic unele de altele căznindu-se să scoată toată grația din ele. În speranța că-și vor ascunde mai bine singurătatea de ochii curioșilor, oameni orbi plimbând câini orbi prin ceața neagră dintre corpuri…

Doamne, câtă singurătate e-năuntru!…

Exact ca în globul de sticlă din universul promis de afișul spectacolului.

Scăpat dintre cioburile lui, Paul, bărbatul de vârstă mijlocie  al inconfundabilului Marius Manole, rămâne o umbră mică, tremurândă, proiectată pe marele ecran al lumii ce caută să-i ațâțe pofta de nefiit cu nurii întunericului ludic, ademenitor, gata să se mărturisească. Să repete împreună cu noi, la lumină, pentru o lume mai bună, până când ne va reuși fiecăruia, pe rând, rolul perfect. Căruia doar mortul știe să-i joace putrezirea în spectacolul lumii. Deocamdată e doar o repetiție, vom avea la dispoziție un muribund, tatăl lui…

Excelent asumat Marius Manole, și el la vârsta maturității artistice, un talent îndelung șlefuit aflat în punctul de maximă efervescență a carierei, o bucurie pentru simțuri, desăvârșit deja la toate nivelurile (rostire, gestică, mișcare, introspecție și relații scenice), ceea ce-i conferă siguranță, luciditate, empatie, fragilitate și spontaneitate deopotrivă, din care-și construiește necontenit adevărul ce-i asigură personajului firescul atât de necesar pentru înțelegerea demersului regizoral. Cel prin care Afrim controlează și ghidonează prin labirintul afectiv tremurul pe care ni-l provoacă încă de la început înăuntru, prin spațiul nu tocmai salubru al familialului și familiarului carpato-danubiano-pontic ce ne va zgudui din temelii emoționalul la care face atent apel, cotrobăind prin el, ca din întâmplare, exact prin cotloanele esențiale cu ajutorul acestui magician al interpretării ce-i împlinește destinul în scenă.

Începe aproape șoptit, într-o confesiune glacială a copilului interior care strigă înăbușit către adultul căcăcios, împachetat în minciuni, ce amenință să-i invadeze cuibul cu jucăriile lui stricate în momentul în care totul începe să se destrame. Cel în care alunecă, cel mai probabil, și prima lacrimă de pe obrazul tău, când hăul negru se lasă înghițit de umbra blocurilor comuniste dintr-o lume aproape uitată, poate chiar lumea nerăbdătoare a epigramei românești ce se hrănește cu mame dezorientate, fine cunoscătoare ale articulațiilor lumii, ce-și trag cu trudă după ele viața, nefericirile, gospodăria…

Excelentă scena în care mama (Natalia Călin, un mare bravo!) aduce spectaculos în scenă locuibilul familiei Negrescu, mărginit pe peretele exterior de imaginea copilăriei (ce trimite la coperta romanului lui Mihai Radu, acum în desene în cretă, alb pe negru, poate primele de pe tabla vieții ce urmează a fi reconstituită emoțional), o nouă bijuterie scenografică a Irinei Moscu ce-și va impune, ca de obicei, vizualul și funcționalul într-un nou album afrimian de fotografii dramatice. O desfășurare metaforică orizontală ce permite interpretări multiple ale spațiului în care fiecare se va regăsi, negreșit, într-un chip sau altul. Un spațial de tip sfredel, ca o mașină uriașă de tocat carne care-și pregătește prospăturile în dormitorul din stânga și le trece prin malaxor în livingul și în bucătăria vieții ce le conduce, inevitabil, către baia din dreapta. Ca să tragă apa după ele. După ce vor zăbovi puțin și pe aici, pe rând, gata tocate și digerate, toate rămășițele din amintirile oaselor descărnate ce se cer spălate, întru veșnicire, de relaționalul cunoscut, disecat domestic, într-o desfășurare orizontală a arborelui genealogic al comportamentelor învățate ce le-au marcat, implacabil, destinul.

O secțiune locuibilă a suferinței dintr-un pom răsturnat al vieții, cu rădăcini aeriene ce-i străbat ferestrele animate de nostalgii diverse, care-i alimentează trista supraviețure și care permite suprapunerile singurătăților (adeseori personajele performează în paralel, completând tabloul alienării în spații diferite, excelent delimitate vizual în încăperile locuinței), ca într-o Matrioska în care durerea mai mică e mereu înghițită de una mai mare.

Acum un salon alb pentru rănile lungi și lucioase ale unuia și aceluiași pacient al vieții, mereu muribund, cu tăișurile ascuțite pe ambele muchii, sângerânde, încrucișate într-un duel absurd pentru supremația suferințelor, fără pretenția vreunei vindecări de lanțul energotrofic, în care fiecare victimă își primește resemnată energofagul anume pregătit de Univers spre a-și învăța lecțiile karmice ce i-au fost desemnate. Și care se lasă învârtite amețitor de centrifuga pregătită să usuce personajele jilave, mustind de aspirații la fericire, gata-gata să-și zvânte la vedere singurătățile, dimpreună cu jumătatea de greșeală rămasă până acum nerecunoscută spre a fi, în sfârșit, pe deplin iertată. Doar așa, ca să se potrivească perfect într-un album de familie părăsit de propriile fotografii, fugite și ele pe-afară după amintiri mai noi, mai bune, mai cosmetizate (excelentă scena mall-ului, și narativ și scenografic!), care să-i asigure un final mai de Doamne-ajută.

În photoshop -ul ăsta emoțional e antrenată, cu maximum de eficiență, o echipă de actori minunați, excelent condusă și pregătită pentru a asigura o sufletografie coerentă a alienării, într-un puzzle ale cărui bucăți au fost decupate atent cât să li se vadă marginile ce vor permite corecta reconstrucție a imaginii. Este un joc dublu în care primează relațiile scenice, ce  definesc complementar individualitățile fiecărui personaj în parte, cu toate rotițe importante în mecanismul greoi al familialului autohton ce se regăsește mai apoi într-un social perfect asortat la traumele acestuia.

O lume ce se învârte pretextual narativ în jurul tatălui bolnav, mai apoi muribund, al tatălui lui Paul. Mircea Negrescu al unui surprinzător Marius Bodochi, un bătrân-copil incredibil de docil în mâinile lui Radu Afrim, rol care i se potrivește foarte bine în toată lipsa de stridențe de interpretare pe care o presupune, cu toate răbufnirile păstrate pentru un interior care clocotește de revoltă, neputință, neacceptare și nostalgii muribunde, din care va rămâne, după jumătatea spectacolului doar respirația greoaie, aproape artificială, atent picurată chinezește în universul sonor afrimian, ce-i va asigura prezența în viețile celorlalte personaje ca martor de neneglijat al iminenței trecerii.

În timp ce mama unei excelente Natalia Călin (ce va marca decisiv, la polul opus, și în celălalt rol pe care-l joacă în spectacol, savuroasa Primăriță din Gostinu) veghează grijulie chiar și în absență din amintirile intercalate inteligent în video mapping-ul asigurat de Andrei Cozlac (prin ripple effect aplicat imaginilor filmate live cu cei care nu mai sunt de față decât în umbre, integrate excelent în vizualul proiectat ce augmentează esteticul multor scene, o componentă importantă a afectivului vizual al spectacolului, care întregește emoționalul dur împlinindu-i fabulos lirismul).

Ambii aflați cumva (ca de altfel toate personajele ce vor trece prin scenă) sub atenta supraveghere a Tamirei, asistenta de la Conacul Speranței care îl îngrijește pe Mircea Negrescu și după ce e adus acasă, în ultimele zile de viață. O Raluca Aprodu minunat antrenată nu numai pentru rolul ei de tămăduitor de suferințe, în care se mișcă sigur și vindecător în scenă printre sufletele rănite în varii feluri pe care le adăpostește disciplinat în infinita ei bunătate, chiar și în momentele în care alții și-ar putea pierde cumpătul, dar și pentru tipul de singurătate pe care-l reprezintă personajul ei, senzațional ghidată coregrafic de Flavia Giurgiu și dezlănțuită în fermecătorul dans furibund, senzual și trist în egală măsură, din toiul nopții, în care contemporanul instrumental semnat svaneborg kardyb (blik) face o incredibilă reverență ancestralului autohton într-un nou mix neașteptat, marcă afrimiană, cu o doină răscolitoare interpretată pe o voce  tulburătoare din folclorul românesc, Domnica Trop (Radu Afrim nu e la prima abatere de genul ăsta, m-a trimis emoțional direct în deschiderea „Pădurii spânzuraților”, vizionarismul lui a luat mereu în calcul aducerea în prim plan și în actual a valorilor autentice românești, aici strecurate abil printre citate culturale universale, cinematografice, ce le potențează importanța). Un dans lucid, din străfundurile sihăstriei unui suflet frumos și curat, născut să absoarbă durerea celorlalți doar ca să fie ciopârțit și dat de mâncare suferinței și profitorilor (până la superba-i răstignire din fereastră!).

Poate chiar cei din familii precum aceasta, de al cărei nucleu mai amintesc azi doar convorbirile video, tot mai rare, cu cei ce au locuit odată sub acest acoperiș (Mara, sora lui Paul plecată în Australia, încredințată Irinei Movilă într-o apariție video punctuală, articulată, într-un moment de răsuflare tăiată) sau care și-au luat zborul din cuibul lărgit al adulților damnați și și-au operat un altfel de dezrădăcinare (Lavinia, fiica lui Paul, care trăiește în nordul Europei și se pregătește să plece în China, o Cătălina Mihai simpatică și pertinentă în cealaltă apariție video, în care portretul de familie se completează cu nepoata).

Astea ar fi personajele prin care se exploatează clar tema trecerii, a datoriei față de înaintași, a respectului față de tradiție și valorile familiei, oricât de împovărătoare ar fi ele, construite în jurul unor mituri false din anii unei mimate copilării fără griji, plătită apoi cu vârf și îndesat prin traumele ce i-au marcat lui Paul, ca de altfel nouă tuturor, tinerețea și mai apoi maturitatea, plimbate haotic printre tinerețile și maturizările altora cu destine de schimnici, frânte și ele în ambițiile altor familii cu soartă asemănătoare, cu care încearcă, fără rezultate încurajatoare, să dea naștere unor noi celule sociale, cu nefericirile gata pecetluite.

Este cazul Mădălinei, fosta soție a lui Paul și mama Laviniei, adusă la viață într-o prestație solidă și convingătoare deMirela Oprișor, încă o alegere extrem de inspirată a lui Radu Afrim. Puternică și asumată, de o energie debordantă, pe care reușește să o țină extrem de sus pe tot parcursul spectacolului și să o pună inteligent în slujba tuturor scenelor cărora le dă viață, Mirela Oprișor construiește și dărâmă întruna funcționalul și dezamăgirile familiei, fără teama de a-i ține la vedere calitățile și defectele deopotrivă, șarjând în plus pe panta negativă a relaționalului, pe potriva personajului ei. O femeie obosită și nefericită, marcată de instabilitate emoțională, frici și vine pe care caută să le spele într-o sală de dans, în compania eșecurilor îndelung exersate la violoncel încă din copilărie, când s-a  împrietenit cu obiectele și cu orele de singurătate în lungile ședințe de repetiții muzicale, învățată să-și poarte în spinare, către groapă, instrumentul, talentul și vanitatea părinților, oprindu-se o clipă doar pentru a condamna la viață încă un suflet.

Părăsită a nu știu câta oară de fostul soț, s-a aruncat în brațele lui Dinu flautistul, un efervescentIstván Téglás, simpatic și ingenuu, plin de energie pozitivă și grație neprefăcută puse în serviciul inocenței specifice chemării lui vocaționale, genul care ține-n el și-și incinerează noaptea în somn durerile în cuptorul anume inventat în acest scop în capul pieptului, a cărui singură refulare pentru nedreptatea cu care pare să-l fi tratat Mădălina este să-i țină sechestrat câinele în urma despărțirii, drept pedeapsă, până să se convingă că a sosit momentul să facă pace cu trecutul și să înlocuiască sacoșele mari, încărcate cu de-ale gurii la Penny, cu o pungă elegantă de lenjerie  de la Victoria’s Secret (!).

Într-o cheie complementară, asortată la superficialul vremurilor, evoluează la superlativ personajele care asigură oxigen emoțional pentru a putea respira mai bine moștenirea familialului greoi ce se agață de plămânii condamnați la asfixie. În primul rând deliciosul cuplu Slavic/Gelu, prietenii lui Paul prezenți mereu la pachet, de care Emilian Oprea și Ciprian Nicula se achită impecabil, îmbrăcându-le inteligent stridențele și derapajele, expediate angajat în ludic, limbaj colorat și minunate dansuri sincron în care înfășoară abil silogismele amărăciunilor de conviețuire și supraviețuire cărora le dau glas până în zona bufă (savuros Ciprian Nicula!), cu importante refulări în gestual, mai mult decât aluziv sexuale însă neincomode pentru privirile mai pudibonde (cum mai obișnuiește Afrim), și smulg precis hohote de râs, dar cărora regizorul le asigură și consistență în afectivul general (asupra colegului Slavic a transferat o traumă importantă a lui Paul din roman, întâlnirea cu soții Ceaușescu, excelent rezumată de Emilian Oprea într-un cu totul alt registru în care-și etalează pe deplin calitățile de interpretare), de care se folosește deștept pentru a face demonstrația hilarelor noastre moșteniri comportamentale pe care continuăm să le perpetuăm fără nicio jenă. Așa cum rezultă din negocierile cu un trio comic, primărița din Gostinu, Natalia Călin, și nepoții ei, Carmenuța (Crina Semciuc) și Bogdănel (Ștefan Iancu, minunat și în celălalt rol comic, câinele lui Dinu), un comentariu acid-comic, savuros dramatic, asupra personajelor care populează și compromit ideile și proiectele întru progres în spațiul mioritic.

În tot poemul ăsta al degradării, dublat de imagini tulburătoare cu protagoniștii filmați în exterior în jurul teatrului (din nou spiritul de observație afrimian, care a stors poezie curată în cele câteva zile de ninsoare în București în timpul repetițiilor) pe care o cunoaște fiecare în felul său și care mușcă pe rând, mai cu tristețe mai cu umor, din sufletul hăituit al lui Paul, bucată cu bucată, rămâne doar scheletul unui emoțional ofilit, a cărui singură consolare se mai poate găsi uneori în brațele tristei lui amante Patricia, încredințată Crinei Semciuc, pe care regizorul a ales să o dezbrace de pasiune autentică și de vreo bucurie a întâlnirilor amoroase promise în fotografiile din repetiții (se asigură de asta și în bagatelizatele  interacțiuni  cu un Paul aproape dezinteresat) exploatând eroticul de care este capabilă și pe care nu se sfiește să ni-l dezvăluie într-un mod aproape glacial-moralizator, doar pentru a ne atârna tuturor poftele în cui.

Doar domnul Cordoș, prietenul lui Mircea Negrescu, al unui excepțional Emilian Mârnea (eroul unui emoționant monolog despre îmbătrânire și un foarte plăcut partener de scenă pentru toată lumea, în timp ce caută să-l alunge fiecare, mereu pe un ton fals malițios), un personaj împrumutat dintr-o frază a romanului și extrem de inspirat dezvoltat dramatic într-o prezență complexă, continuă și neobosită în scenă, din nou de tip afrimian, bărbatul fugit de la azil și ajuns aici după aragazul promis de muribund și uitat de Dumnezeu prin odăile locuinței, cu dulce vorbă ardelenească și accent maghiar, caută să se extragă mereu din toate conflictele cărora le atenuează priceput tensiunea și le întrerupe amenințările tragice.

Numai pentru a putea suporta mai bine lovitura de grație pe care Paul (din nou senzațional Marius Manole) o are pregătită pentru un cutremurător final.

Mă opresc doar pentru că știu că e deja prea mult, desi vă asigur că e foarte puțin. Asta numai în ideea că se mai poate face ceva pentru o lume mai bună. Mai repetăm.

Felicitări maxime tuturor, mă-nclin, domnule Afrim!

„Repetiție pentru o lume mai bună”, dramatizare de Mihai Radu și Ionuț Sociu după romanul omonim de Mihai Radu

Teatrul Naţional „I. L. Caragiale” Bucureşti, Sala „Ion Caramitru”

Regie: Radu Afrim

Univers sonor: Radu Afrim

Scenografie: Irina Moscu

Video Mapping: Andrei Cozlac

Coregrafie: Flavia Giurgiu

Lighting design: Cristian Șimon

Asistent regie: Ina Mădălina Ciupitu

Asistent scenografie: Mădălina Sandu

Asistent lighting design: Miruna Croitoru

Regia tehnică: Adrian Ionescu

foto afrim

---

DISTRIBUȚIA:

Paul Negrescu: Marius Manole

Mircea Negrescu, bătrânul pe moarte / tatăl lui Paul: Marius Bodochi

Mădălina, fosta soție a lui Paul: Mirela Oprișor

Dinu, flautistul, actualul iubit al Mădălinei:István Téglás

Tamira, asistenta care îl îngrijește pe Mircea Negrescu: Raluca Aprodu

Cordoș, bărbatul fugit de la azil / prieten cu Mircea Negrescu: Emilian Mârnea

Slavic, prietenul lui Paul și partenerul lui în proiecte: Emilian Oprea

Gelu, prieten cu Paul și Slavic: Ciprian Nicula

Mama / Primărița din Gostinu: Natalia Călin

Carmenuța, nepoata primăriței / Patricia: Crina Semciuc

Bogdănel, nepotul primăriței / Câinele: Ștefan Iancu

Mara, sora lui Paul (aflată în Australia – apariție video): Irina Movilă

Lavinia (apariție video): Cătălina Mihai