Botezul asasinului sub nevoia de binecuvântare a crimei, înălțată cu pocăință Sfintei Treimi din icoana lui Andrei Rubliov. O imagine simbolică a căutărilor ființei umane în sine însăși, după forța de care are nevoie să se pună în slujba celorlalți, luând asupra sa răul pentru a-i feri pe alții de mânia lui.
O poezie a revoltei imaginată de Mihai Măniuțiu în complicitate cu Adrian Damian și Luiza Enescu (fermecătoare povestea scenografică, un vizual de mare valoare în sine, purtat cu pricepere și coerență în costume, ce potențează lirismul dur al narativului) pe scena Sălii Pictură a Naționalului bucureștean. Povestea existențialistă din spatele unui asasinat, strunită adecvat de Mihai Dobre, care-i îmbracă atent în sunete stridențele cât să nu-i scape vreodată din mână (păstrând surprizele acusticilor ample pentru a unifica inteligent zgomote din tumulturi diferite), dându-le fiecăruia dintre personaje răgazul necesar de a-și premedita, a-și lansa, a-și accepta și a-și aprofunda acțiunile, toate în ideea formulată de eroii camusieni că până și-n distrugere există ordine, există liniște. De această dată teatrală, la toate nivelurile.
Dacă veți căuta în oferta noastră culturală un spectacol alert, de acțiune, zgomotos, montarea lui Mihai Măniuțiu cu „Cei drepți” nu e cea mai fericită alegere, pentru că, în pofida subiectului atacat, este un spectacol molcom, adânc, perfect așezat, împământat cu responsabilitate în ideile revoluționare de acum un secol pe care le vehiculează articulat, fără emfaze și redundanțe de orice fel care să-i pună în pericol manifestul. E un spectacol de stare, profund uman, deloc lipsit de dinamism, însă un spectacol al întrebărilor și revoltelor individuale, care se ciocnesc violent unele de altele la nivelul gândurilor și simțirilor, însă sunt scoase la lumină pe rând, cu răbdare, din interioarele zbuciumate ale personajelor, până se asigură coerența lui Împreună.
Teatru pur, clar, limpede, o bucurie dramatică simplificată până la esență, un universal uman scormonit atent printre deceniile de istorie și de praf ce s-au așternut peste el, cât să-l țină la adăpost și să-i crească în timp valoarea, devenit azi rădăcină, justificare și argument pentru noul cu care este scos iarăși la lumină, desăvârșit cu această montare, care-i scoate din nou la iveală strălucirea, precizia și emoția deopotrivă.
Revendicat din existențialism, potrivit exegeților (doctrina filozofică de care Camus s-ar fi dezis de altfel – în „Mitul lui Sisif”, în care vorbește despre asumarea suferinței, completat mai târziu cu mitul salvării din „Omul revoltat”-, caracterizată prin accentuarea individualității, propagarea libertății individuale și a subiectivității, a fragilității ființei umane care se confruntă cu alienarea, preocupată de devenirea personală, conștientă, angajată, interesată de împreună, de celălalt, profund expusă lumii și judecății ei), teatrul lui Camus e o poezie în sine a activismului, pentru că abordează omul ca ființă de prisos, a cărei rațiune nu-i este de ajuns pentru a-și lumina destinul, revolta fiind singura opțiune prin excelență a conștiinței libere.
Revoltatul lui este omul valorilor și al setei de cunoaștere.
Indiferent de miza și dimensiunea grupurilor ce revendică dreptatea unei idei revoluționare, de o parte și de alta a revoltelor victima și călăul par să-și poată schimba oricând rolurile între ei, fiecare convins de propria dreptate, fiecare cătând legitimizarea propriilor crime în numele celor drepte, în numele unui bine pe care ei îl cred suprem, chiar dacă pentru asta e nevoie de violență și teroare.
Așa se face că actul celor mai importante crimei ale istoriei se poate pune la cale în grupuri mici și înflăcărate, departe de ochii mulțimii căreia are să-i schimbe pentru totdeauna destinul, poate chiar s-o condamne la un rău de care caută s-o ferească. Și poate chiar în locuința clandestină a Grupării Armate a Partidului Socialist Revoluționar din Moscova anului 1905, căreia scenograful Adrian Damian i-a decorat cu mare grijă interiorul, ca într-un mare tablou de epocă (pe care-l va modifica magistral în a doua parte a spectacolului, un interior cu numeroase tonuri de gri și o înălțime impunătoare, rece și jilavă de la prima privire, o încăpere metalică și ruginită, ca un buncăr de campanie, căruia i s-au asigurat toate cele necesare unui spațiu somptuos și decăzut rusesc, asortat la preajma temporală a atentatului terorist împotriva Marelui Duce Serghei (unchiul țarului, o figură despotică a acelor vremuri), gazda poveștii dramatice a lui Albert Camus căreia Mihai Măniuțiu îi va tălmăci grijuliu sensurile, pe înțelesul tuturor.
Un grup de tineri revoltați ai partidului se adună între pereții fără urechi ce s-au ridicat impozant în jurul lor parcă anume să le adăpostească secretul atacului plănuit, sub luminile discrete ale uriașului candelabru prăbușit într-un colț ce le asigură semiîntunericul necesar pentru a le ascunde și el taina de ochii curioși ce i-ar putea iscodi de afară.
Deși de aceeași parte a baricadei, cu toții membri ai Partidului Socialist Revoluționar, ei se vor așeza cu precizie într-un conflict dramatic ce se va purta între cele două concepte opuse despre revoluție: terorismul extremist și terorismul candid, variațiuni ale aceleiași violențe justificate pe care caută să o legitimeze.
De sub costumele fermecătoare în care Luiza Enescu a îmbrăcat personajele poveștii ni se dezvăluie portretul revoluționarului, parcă anume descompus în cele patru portrete distincte, complementare, care-i asigură împreună umanul și-i justifică revolta pe mai multe voci pe care ea s-ar putea face auzită și înțeleasă din piepturile din care țâșnește uneori în istorie pentru a mai închide câte o eră.
De o parte se așează persiflant Stepan Fedorov al unui autoritar Marius Bodochi, care domină scena caustic, irascibil și indignant peste măsură uneori, descătușând zgomotos energia din toate constrângerile de care personajul lui a avut parte, exponent al terorismului extremist, omul trecut prin caznele ocnei (convins că libertatea e o ocnă atâta vreme cât un singur om e rob pe lumea asta), răzvrătitul cu sânge rece care nu pune preț pe trupul sfârtecat de bombe, propovăduitor al disciplinei, care sacralizează moartea adversarului și a martirului, un individ la limita responsabilului, care ar arunca în aer, și măcar de curiozitate, întreaga Moscovă, în timp ce își aruncă superior zeflemeaua peste clătinările morale din îndoiala celor ce intră în mișcarea revoluționară doar pentru că sunt primiți (!).
„Numai bomba e revoluționară”, crede el dinspre acest capăt al conflictului dramatic. La celălalt capăt se așează camaradul Ianek, un idealist înflăcărat, convins că doar poezia e revoluționară, un entuziast Ivan Kaliaiev al unui excelent Marius Manole, poetul absolut al acestei revolte dramatice.
Credința și umanul lui (pentru care Marius Manole își scoate priceput atât de bine cunoscutul lui arsenal actoricesc, ce se învârte negreșit în jurul emoțiilor duioase, lovite contradictoriu de cea mai aspră luciditate), în calitate de personaj principal al poveștii care va avea nevoie de binecuvântarea Treimii lui Rubliov, se sprijină în ideea de a înfăptui o revoluție clădită pe onoare, ultima bogăție a săracilor (el nu se poate decide să ucidă copii nevinovați), își primește blagoslovirea prin valorile tradiționale în care crede, rostindu-și cuminte rugăciunea înainte de fapta încă neînfăptuiră, poate demnă de disprețul divin, în excelenta scenă ce se petrece sub privirea îngăduitoare aruncată de Andrei Rubliov către noi de peste veacuri.
Până aici l-a adus întreg dragostea adevărată și profundă ce o poartă Dorei Dulebov, a unei tulburătoare Raluca Aprodu, un alt complotist idealist ce-i ține isonul și caută să-i ducă dragostea, fraza și fapta mai departe, împărtășindu-i pe deplin deznădejdile și disperarea, dar și încrederea că doar gestul suprem le poate aduce fericirea, o jertfă ce merită chiar să sacrifice de două ori aceeași viață (!). Raluca Aprodu reușește la nivel de rostire și mișcare cea mai fremătată prezență scenică, purtând-o atent pe Dora, printre lacrimi și zvârcoliri gestuale, între cumpătare, entuziasm, deznădejde și resemnare, toate devenind prin jocul ei stări active, duioase fără vreo tânguială, asumate sub toată nevoia ei de tandrețe, mângâiere și dragoste, la care e dispusă să renunțe pentru idealul măreț pe care-l împărtășește bucuroasă cu cel iubit și care-i leagă indestructibil unul de altul. Doi ucigași delicați și tandri, ce iubesc frumosul și urăsc tirania, dispuși să ucidă pentru a construi o lume în care nu va mai ucide niciodată nimeni, conștienți că revoluționarii nu pot iubi în această viață dacă vor să-și împlinească idealul altfel decât prin moarte.
Ce are să fie săvârșită poate chiar într-un loc precis, semnalat cu cruce, de pe harta desenată de Aleksei Voinov, al unui Ciprian Nicula asumat, precipitat și timorat, care documentează crima și face harta pe unde va trece caleașca celui căruia vor să-i vină de hac, dar nu e în stare să arunce bomba, un tânăr mereu grăbit agitat și emotiv, care nu știe să mintă prea bine (dat chiar afară din facultate pentru naivitatea lui), numai bun de recrutat în armata de trăiriști a revoluționarilor, sub atenta îndrumare, povățuire și oblojire a Annenkovei.
Personajul Varia Annenkova al Mirelei Oprișor e cel care caută să echilibreze cele două facțiuni ale grupului, altfel conciliabile, pentru ca atentatul să poată fi înfăptuit. Cea mai dreaptă dintre cei drepți, rece, calculată, cerebrală (de acum patru ani de când nu mai iubește și a intrat în rândurile organizației!), ea preia conducerea, uneori chiar strident, pentru a tempera idealismul deșănțat și a-l salva de lirisme exagerate sau patetisme, dar și pentru a mai alina grijulliu, sub masca nepăsării afișate, suferințele individuale ale unor oameni dispuși să plătească scump, cu propria viață, pentru idealul lor.
Ideal ce poate sfârși iremediabil în celula rece a unui subsolul, întemnițat vremelnic, cât să i se asigure din nou onoarea, înainte să fie purtat către ștreangul ce îl așteaptă întru împlinire la eșafod. Prilej pentru Adrian Damian de a aduce în scenă (căreia i-a fost retezat interiorul în care s-a petrecut complotul) cușca rece și simplă (excelent luminată scena!) a încarceratului prăbușit, printre gratiile căruia își va vârî insistent bastonul pentru a-l întărâta Skuratov (sub uniforma lui în al doilea rol, chiar mai ofertant, Marius Bodochi, ce-i oferă ocazia unei prelegeri sarcastice, ca din partea sistemului, asupra ideilor revoluționare), înainte să-și înfigă plină de resentimente mâinile, pentru ca mai apoi să se năpustească de-a dreptul în cușca lui cu totul, îndurerata Mare Ducesă. O Maia Morgenstern puternică și impunătoare cum o știți, în toată splendoarea doliului ei proaspăt așezat în inimă și veșminte, prin care a fost despărțită nemilos de viața de lux, între o siestă și o vizită la teatru, de criminalul pe care-l are acum în față și asupra căruia are ocazia să-și verse furia. Și cu care face chiar schimb de roluri – în și în afara gratiilor -, obținând pe rând o libertate de care niciunul dintre ei nu pare că are nevoie sau că ar încerca să o folosească, întemnițați pentru totdeauna în propriile disperări, atât de diferite și atât de asemănătoare în fața istoriei care le va consemna.
„N-aș fi avut curajul să pornesc pe toate aceste cărări care se bifurcă, spre a se aduna, în final, în centrul cel mai intens și dureros al labirintului, unde iluminarea e echivalentă sfâșierii, dacă nu m-ar fi însoțit, dedicați și plini de har, acești actori minunați și „mașinile lor zburătoare”, mărturisește Mihai Măniuțiu.
Cei drepți, de la stânga și de la dreapta aceluiași act de justiție, peste care își așterne inteligent țurțurii o iarnă rece, tulburătoare (excelent marcată scenografic), care își onduiește cu grijă prin scenă crivățul și nepăsarea pentru a-i încremeni pe cei drepți. „Cei drepți” ai lui Măniuțiu. Cei mai drepți. Cei ce nu sunt siguri că au dreptul la revoluție, dar sunt siguri că onoarea e ultima și cea mai mare bogăție a săracului. Cei care ucid pentru a clădi o lume în care nimeni nu va mai ucide niciodată. Cei care ucid răul și sunt dispuși să piară împreună cu el. Dar nu chiar deodată, pentru că moartea în timpul atentatului lasă ceva neterminat; e nevoie să se prezinte și la eșafod, să-și asume gestul, să plătească mai mult decât datorează, să jertfească în mod deliberat o viață, dar să moară de două ori. Pentru conștiința lor, pentru cauza lor, pentru epoca lor.
Dar și pentru teatru. Pentru ceea ce regizorul Mihai Măniuțiu a definit drept „o piesă tulburătoare, cu multiple fațete, care se combină într-un aliaj fascinant: focul și gheața, în aceeași retortă magică a scenei. O piesă despre iubire, despre o dragoste imposibilă. O piesă despre iluziile mistice, otrăvite ale terorismului. O piesă despre pierderea iremediabilă a inocenței. Despre sacrificiu și violență. Despre speranță și catastrofă morală. Despre crima care îi transformă pe „cei drepți” în propriii lor asasini. Despre frumusețe și oroare. Despre felul în care istoria malformează și frânge destine.”.
Sub privirile înghețate ale Sfintei Treimi se sting încet, în franjuri reci, luminile candelabrului prăbușit peste încă o eră: opriți istoria, e prea frig!…
„Cei drepți” de Albert Camus, Traducere: Marcel Aderca
Teatrul Naţional „I. L. Caragiale” Bucureşti, Sala Pictură
Regie: Mihai Măniuțiu
Adaptare: Mihai Măniuțiu
Decor: Adrian Damian
Costume: Luiza Enescu
Muzica: Mihai Dobre
Regia tehnică: Andi Tuinea
Foto: Marius Donici, Luciana Antofi
DISTRIBUȚIA:
Ivan Kaliaiev: Marius Manole
Dora Dulebov: Raluca Aprodu
Stepan Fedorov, Skuratov: Marius Bodochi
Varia Annenkova: Mirela Oprișor
Marea Ducesă: Maia Morgenstern
Aleksei Voinov: Ciprian Nicula
Luciana Antofi 