Leul în cușcă.
Artistul, în toată splendoarea nudității lui umane. Cu pantalonii în vine, lăsând să se vadă tremurând genunchii îndoiți, bâjbâind după calea pierdută la căderea luminii în fața iminentului apus, sprijinind indecis, pe gambele obosite, greutatea unui trup înțepenit care se silește să-și amâne prăbușirea, în timp ce-și revendică zgomotos dreptul la eternitate.
Artistul spre capătul carierei lui, după o viață dedicată creației pe scândura scenei, învârtindu-se acum cu tava-n mână în arena în care a fost altădată rege. Un tăvier în propria lui piesă, pe a cărui tipsie se înghesuie pildele, printre amintiri despre succes, cu gânduri, emoții și sentimente de demult, strecurate abil între guițăturile de porc, sângeretele (numai marțea!) și supa existențială cu tăiței ale prezentului. Ocolind sfătos spațiul circular de joc al „amfiteatrului” unui han dintr-un colț uitat de lume și iubit de sărăcie (Utzbach, cel mai recent popas dintr-un turneu în care aproape că nu mai crede), către care cată să-și azvârle povețile înțelepte, construite cu greu de-a lungul anilor de arderi intense pe altarul artei dramatice. Concluzii și sfaturi despre lume, despre viață, despre artă, despre teatru ale unui actor/regizor/dramaturg, închis în propria închipuire, în imaginea idolatră a menirii sale, în aura stinsă a fostei lui forțe spirituale, un bătrânel egoist și egocentrist ajuns parcă într-o stare de aproape izolare în care se simte mai frământat, mai agitat și mai iritat decât oricând, în pofida resemnării lui afișate, care nu face decât să-i amplifice starea de nervozitate. Un animal hăituit de propria-i prigonire din viață și din artă, captiv în cușca propriilor neputințe.
„Creatorul de teatru”, o nemiloasă învârtire a cuțitului în rana sângerândă a artei dramatice. Și un prilej pentru o recidivă teatrală savuroasă. După mai bine de două decenii de la premiera cu acest (și deja altul!) spectacol la Teatrul Act, creatorul de teatru Alexandru Dabija îl provoacă din nou pe creatorul de teatru Marcel Iureș la un regal teatral, care vine să confirme succesul longevității colaborării în acest proiect dramatic și să le valideze amândurora maturizarea artistică, depășind sarcastic limita și limitarea temei sensibile pe care o abordează la umila condiție a pereților (altfel numai ochi și urechi!) teatrului privat și lansând astfel bomba cu ceas pe granița proaspăt călcată a atât de blamatei scene (!) a teatrului de stat.
„Creatorul de teatru” de Thomas Bernhard, în regia lui Alexandru Dabija, un one-man-show dezvoltat într-o monodramă cu mai multe personaje (pe care Dabija a avut mare grijă să le pună în valoare) construită în jurul lui Marcel Iureș, și-a croit drum spre scena Naționalului, în varianta amfitrionară a Sălii Studio, pregătită să-și primească învățătura și dojana, într-un firesc aproape neimaginat la începuturile ei în 2001. Nu știu dacă spune ceva și despre maturitatea cu care a primit-o publicul, învestind-o cu atâta încredere în atâta amar de ani, dar cu siguranță spune multe despre nevoia noastră a tuturor de a ne detașa de încrâncenările cu care cătăm cu toții să ne agățăm de efemer, în speranța preschimbării lui, la marea dare de seamă, într-o iluzorie eternitate.
Un mare critic al societății austriece cu care și-a împărțit contemporanul, scriitorul de origine olandeză Thomas Bernhard, școlarizat în Austria în timpul anexării acesteia de către Germania nazistă, dezvoltând ulterior o relație dificilă cu societatea austriacă în care s-a văzut nevoit să trăiască și căreia i-a denunțat ultraconformismul (prin care a căzut pradă hitlerismului). Obsedat în scrierile sale de boală și de moarte el refuză să se integreze în societatea austriacă de neînțeles, în timp ce-i admiră și-i folosește potențialul teatral.
„Creatorul de teatru” e o piesă târzie (scrisă în 1984, a avut premieră cu primul spectacol în 1985 la Salzburg) despre actorul-emerit Bruscon care vrea să susțină o reprezentație cu comedia sa umană „Roata istoriei”, alături de o trupă din care mai fac parte soția și copiii lui, într-un han dintr-un sătuc austriac. Piesa despre piesa lui e un prilej de a critica decăderea societății austriece, cu nostalgii naziste și simpatii național-socialiste, ușor de transferat din această perspectivă asupra societății noastre nostalgice, cu toate tarele asemănătoare din punct de vedere istoric, deși e un text anacronic, care nu-și caută adecvarea la vreo realitate dar reușește ca prin magie să fie îngrozitor de actual.
„Creatorul de teatru” este un spectacol necesar. Necesar pentru a ne privi cu toții în oglindă, artiști, oameni de teatru, public, oameni. În oglinda vremurilor de ieri și de azi. Necesar pentru a ne pune întrebări. Necesar pentru a formula niște răspunsuri. Necesar pentru reglarea și autoreglarea mecanismelor de și din spatele scenei, o muncă minuțioasă ce trebuie să-și vegheze atent acordul fin, până la epuizarea oricăror exagerări și stridențe, din oricare parte ar veni ele, până la sincronizarea artei cu nevoia care o cheamă dinspre public și mereu schimbătoarele mijloace prin care poate să ajungă la el, să-și impună mesajul și să facă diferența în lume. Până i se obține firescul, de care avem cu toții atât de mare nevoie.
Bruscon al lui Marcel Iureș, un actor/regizor/dramaturg/artist emerit din care a mai rămas azi doar amintirea strălucirii unei decorații la reverul hainei lui ponosite de creator, exact asta reușește. Să-și impună firescul, cheia acestui spectacol al lui Alexandru Dabija, atât de mult căutat și atât de precis identificat și dezvoltat în lunga experiență de scenă a unui Marcel Iureș matur, profund, asumat, pe potriva propunerii regizorale.
Excelent în tiradele spumoase și energice, însă deloc zgomotoase, țintite cu o jumătate de inimă către un legător de doage din Utzbach, util nu ca să-i primească mesajul, ci să-i stingă lumina de evacuare în caz de incendiu în timpul spectacolului (!). Într-un peisaj teatral tot mai zgomotos, care se vede precis în oglinda pusă în fața cotidianului și nevoii noastre de distragere prin numeroși decibeli, asortați rușinii de a nu-i mai găsi respirației ritmul care să-i permită pauza, contemplarea, concentrarea, lipsa de stridențe (mai ales acustice) cu care Dabija l-a îmbrăcat pe Marcel Iureș e năucitoare, ceea ce face din jocul său un magistral exercițiu de ascultare, în ceea ce cred că este în acest moment poate cel mai important monolog despre condiția artistului de pe scena românească. Marcel Iureș șoptește și-și ascunde deștept octavele pentru a obține adesea oprirea respirațiilor din sală spre a se face auzit și ascultat, cu toată eleganța și inteligența în care-și acoperă discursul plin de ocară și sudălmi aproape drăgăstoase la adresa teatrului, artiștilor și publicului deopotrivă, îndulcite de tonul lui domol și atitudinea confesională prin se asigură de complicitatea publicului, de-ți vine să-l pupi exact atunci când te înjură mai abitir.
Poate chiar mai nebun decât în piesa lui, acest artist emerit (din care azi a mai rămas doar presimțirea prăbușirii, cu tot cu spectacol, cine știe!, poate chiar la „Cerbul negru” din Utzbach, printre ochiurile uriașe de grăsime din supa în care e nevoit să-și înmoaie titlul de onoare cu care a fost distins în mod deosebit în activitatea sa) luptă cu straturile de dermă ce nu mai vor să stea întinse pe obrazul entuziasmului de altădată al creației lui, un biet muritor în rolul principal din cea mai importantă distribuție de pe scena vieții, un diletantist care nu poți spune precis dacă e un geniu sau un artist mediocru, rege sau bufon, ori doar un moșneguț sclifosit cu aer de Napoleon și Joséphină tușitoare (!) asortată.
Strecurat printre discordanțe și disonanțe doar pentru a ieși în evidență, cătând să imite toate exagerările acestui secol care mizează pe faptul că arta nu mai poate fi primită dacă nu țipă, urlă, se împiedică, se zvârcolește, dă din coate și picioare, Bruscon nu se arată dispus să mai parcurgă distanțele acustice ale Sălii Studio și pentru că-și e suficient sieși, pentru că se admiră fără menajamente pentru ideile lui mărețe, pentru toată complexitatea discursului său (din care spectatorul se poate lipsi liniștit de unele fragmente, așa că abia dacă le mai rostește) impregnat de ritmuri diverse, care se succed delicios însoțindu-i abil ludicul și energia din întregul joc, mutându-l atent din vulnerabil în ferm și invers, asigurându-i toată îndoiala necesară, asupra căreia se crede de asemenea stăpân.
Comentariile regizorale se fac prin tăceri și prin gesturi care-i completează portretul (nevoia de ajutor fizic, masajul, etc.), dar și prin atitudinea celorlalte personaje, cărora încearcă să le servească supa existenței noastre, condamnându-i la consum de cultură cu polonicul, din care partenerii de scenă se servesc doar cu lingura, lovind-o zgomotos de farfuria ce le-a fost întinsă întru hrană (frumoasă paralelă).
Foarte importanți în economia spectacolului care nu se lasă acaparat exclusiv de Marcel Iureș, actorii din distribuție, deși folosiți pentru a descrie, a sublinia ori augmenta, după caz, trăsăturile de caracter și personalitate din portretul sofisticat al lui Bruscon, au avut parte de toată grija lui Alexandru Dabija pentru a-și găsi partituri generoase în desfășurarea acțiunii, oferind împreună dinamism, culoare și, mai ales, mult umor spectacolului, de la un capăt la celălalt.
Fiica lui agitată și ingenuă în același timp (o foarte dulce Alexandra Sălceanu, care umple mereu scena de acțiune și bună dispoziție) îl supraveghează îndeaproape, îngrijindu-se de toate nevoile lui umane și artistice, în timp ce fiul lui extrem de naiv (foarte bun și Lucian Iftime, în sarcina căruia a fost lăsată învăluirea publicului din sală, în mijlocul căruia e trimis pe ici-colo sub tot felul de pretexte) se preocupă de delimitarea a ceea ce rămâne dincoace și ce trece dincolo de cortină, ce intră și ce iese din convenție (în bucătăria și odăile hanului, în parcul Retiro, etc.)
Expresivi și efervescenți, cei doi frați montează și demontează decorul spectacolului din spectacol, căruia scenografa Gabi Albu i-a asigurat multe elemente surpriză, ce sar savuros din coerența narativă a scenografiei ei (roțile brânzei, detalii gastronomice și măcelărești) prin care asigură scenelor realism și visare deopotrivă. Spectacol care nu va avea în cele din urmă loc, în ciuda caznelor la care sunt supuși în repetițiile istovitoare conduse de tiranicul lor tată, convins că va suplini prin muncă lipsa lor de har (repetiții în care fiecare beneficiază de scurte momente de strălucire, mai ales Lucian Iftime în excelenta și consistenta scenă în care încasează supus, cu toată nepriceperea personajului său, bobârnacele din indicațiile în crescendo delirante ale unui Bruscon ce-și pierde până la urmă răbdarea).
Savuroasă partitura soției, foarte bine susținută de Ana Ciontea, o măiastră cârmuitoare a tusei cu care-și însoțește, până la înlocuire, exprimarea ei ipohondrică și afectată de artistă ce se închipuie mult prea mare pentru o scenă atât de mică precum cea de la han. Ea este ținta favorită a mesajelor misogine ale lui Bruscon și a atitudinii lui dezaprobatoare la adresa complexului de superioritate al artiștilor, în special de sex feminin, a divelor nevalidate ce-și revendică melodramele numai pentru a fi băgate în seamă.
Foarte bun și Hangiul lui Alexandru Bindea, păstrat într-o cheie imberbă (el asigură precis, mecanic, militărește, fiecare ordin al oaspetelui, ca un luptător docil, fără filtrul gândirii personale, din armata hitleristă ce-i mai bântuie probabil amintirea și-i întreține nostalgiile și melancolia disimulate sub acest aer neclintit) ce-i va asigura consistență, prin comparație, exploziei din final.
În jurul lui gravitează două femei volubile doar în gesturi și mișcare, cuplul delicios pe care-l face Afrodita Androne (soția lui) cu Victoria Dicu (slujnica Erna), într-o dulce complicitate, fără multe cuvinte, mirată spre perplexă, la limita imbecilismului provincial austriac, atât de blamat de autor, în asigurarea funcționalului măcelăriei și hanului, servind cu supunere dar și cu profundă și infinită admirație artiștii și actul lor artistic, din care nu par să înțeleagă nimic.
Actul artistic al unor creatori de teatru, Alexandru Dabija și Marcel Iureș, doi făuritori ai unui spectacol esențial, printre cele mai longevive ale urbei noastre, care a făcut carieră timp de două decenii pe scena teatrului privat, montat acum pe cea mai importantă sceenă a teatrului de stat. Doi artiști consistenți, la vârsta maturității lor artistice, când din abordarea față de scenă s-a șters demult orice urmă de încrâncenare, de demonstrativ, de prețios, chiar și de calcul, pentru că experiența și talentul a luat demult locul oricărei nevoi de măsurare. E un fel plăcut de precizie artistică la toate nivelurile, un exercițiu relaxat de meditație, plin de savoare și umor, asupra a toate cele ce țin de teatru și creatorii lui, la modul ironic, autoironic și sarcastic, într-o superbă lecție de teatru în teatru.
Despre suficiență și teamă, despre munți de nimeni care sunt adulați, despre prejudecăți, despre public, despre actul creației, despre condițiile grele în care se desfășoară actul artistic, despre sala în care nu se usucă degetul, despre oameni și porci, despre supa existenței noastre…
Scriem pentru teatru și jucăm teatru. Chiar dacă e cea mai mare ipocrizie. Teatrul e o perversitate după care omenirea e înnebunită. Pentru că e înnebunită după propria ipocrizie. Așa zice creatorul de teatru.
O prefăcătorie pe care nu putem să n-o iubim, chiar și cu riscul beznei propusă în epoca bucureșteană post-Colectiv și post-pandemie, în care am devenit mai conștienți de pericolele proximității. Un spectacol ce (nu) beneficiază de momentul lui de beznă, deși își propune să ne stingă lumina de incendiu pentru o clipă în care să uităm de toate și să ne predăm, fără niciun fel de scut, artei.
Fiți fără grijă, nu arde nimic în parcarea Naționalului!…
„Creatorul de teatru” („Der Theatermacher”) de Thomas Bernhard, Traducere: Alexandru Dabija
Teatrul Naţional „I. L. Caragiale” Bucureşti, Sala Studio
Regie: Alexandru Dabija
Scenografie: Gabi Albu
Asistent regie: Mădălina Ciupitu
Regia tehnică: Laurențiu Andronescu, Tudor Dobrescu
DISTRIBUȚIA:
Bruscon: Marcel Iureș
Dna Bruscon: Ana Ciontea
Hangiul: Alexandru Bindea
Sara: Alexandra Sălceanu
Feruccio: Lucian Iftime
Soția hangiului: Afrodita Androne
Erna: Victoria Dicu
Data premierei: 25.10.2022
Durata: 2 h 10 min / Pauză: 15
Luciana Antofi 