„Grand Hotel Pasărea Retro”. Puțin înainte de prima brumă de toamnă. 1000% Afrim.
Plouă încet, cu stropi mari de cerneală, peste sufletele transformate în litere. Și ele se adună în streșini și se scurg încet prin burlanele care revarsă apoi cuvintele pe pământ. Ca un făcut, bălți de cuvinte se smulg una câte una de pe asfaltul altădată fierbinte de care s-a izbit într-o zi o pasăre retro și se întorc ca duhul înapoi în lampa fermecată care le-a slobozit în lume. Și așteaptă cuminți vaccinarea. Împotriva virusului uitării. Împotriva virusului neputinței.
Poveștile frumoase n-au voie să se piardă. Iar poveștile cu adevărat frumoase sunt cele triste. Azi, cele teatrale poartă mască, păstrează distanța socială și se tălmăcesc online, la un altfel de gura sobei. Când se întâmplă live într-un mod absolut profesionist (pentru prima dată în istoria pandemiei, senzațional tehnic!), ele reușesc să-ți construiască și să-ți vâre încet sub șezut jilțul tău personal de spectator, în loja ta specială din sala de spectacol în care te simți, deodată, exact ca în sala de spectacol a Teatrului Național Târgu-Mureș, Compania „Tompa Miklós”.
Pe scena căreia se scriu zile și pagini dintr-o poveste suprarealistă marca Afrim, pline de tristeți continue, fără program de muncă și adresă de buletin, scuturate din aripi de pasăre peste trecut și peste mobile europene, tristeți purtate în lesă de o fetiță care se întoarce să le plimbe pe plaiurile natale, în recunoașterea tristeților de baștină, și să le hrănească cu noi rezerve de cerneală, extrase dintr-o călimară lângă care se odihnește o pană din aripa păsării retro, după ce a mai scris un capitol din scenariul infinit.
Pasărea retro nu mai locuiește aici. Scena, pe care trona altădată un bloc, găzduiește acum ecoul sunetului unei penițe care întinde cerneala pe hârtia veche a amintirilor scărilor lui, astăzi hotel. Înșiră pe trepte cuvinte cu miros, ca oamenii să se împiedice de ele și să se oprească o clipă din alergare pentru a-și aminti prima garsonieră, prima zbatere de inimă a unui copil îndrăgostit, primul sărut, primul fior al dragostei închis în colțul paginii unui oracol, prima casetă Agfa sau TDK, primul Carpați fără filtru, primul rău de mașină, prima vizită a soților Ceaușescu în acest mic orășel, prima pasăre Phoenix a pictoriței Margit, ABBA, Pink Floyd, laminorul, șuieratul acceleratului de București, etajul 45 de deasupra blocului, o rochie albastră pe un cer albastru, prima tragedie, a doua tragedie…
O capsulă a timpului redeschisă întru mirare pentru sufletele curioșilor de o claviatură care se străduiește să-și miște singură clapele în acord cu melodia din capul fetiței ce nu contenește să scrie, poate-poate, la capătul scărilor urcate în fugă, va reuși să se strecoare sub degetele iscusite ale pianistului Liszt Ferenc, cazat aici doar ca să cânte ceva ușor pentru digestia clienților ce servesc micul dejun…
2020. Un an sabatic în care scriitoarea Mioara, altădată locatar în primul bloc construit sinistraților după inundația din anii ’70 (clădirea – personaj principal în „Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte”), a vrut să fie departe de Belgia (unde și-a făcut rostul și predă literatura la școală) și să scrie. Așa s-a trezit înapoi în copilărie și totuși departe de ea, în micul orășel colorat în care s-a vindecat prima oară de naivitate. Locul primului sărut din viața unei femei cu gândurile ținute strâns într-un pumn încleștat, până în ziua când își va pierde puterea de a se uimi. Un oraș în care culorile de azi se adună laolaltă din înghețata colorată sintetic, penele papagalului de la cabinetul veterinar și florile artificiale din coroanele funerare și se împletesc firesc în sufletul ei de scriitor cu culorile psihedelice din umbrela unei pictorițe din copilărie care a învățat-o să viseze.
Blocul de altădată a devenit între timp „Grand Hotel Pasărea Retro”. Un hotel într-un oraș neturistic în vremuri neturistice. Mioara (excelentă B. Fülöp Erzsébet în acest rol, pe care-l susține solid de la început până la sfârșit, legând și dezlegând inteligent și continuu ițele care leagă oamenii și poveștile lor, partener activ și iscusit de scenă pentru fiecare dintre ei, dar și narator dibaci, mereu în conexiune cu spectatorul) predă simbolic ștafeta (stiloul pe care-l oferă unei școlărițe, năluca Mioarei, Sebesi Borbála, o foarte credibilă Mioara-copilă, un amestec de ingenuu și determinare, o fetiță sigură pe cuvintele ei, cu buzunarele pline cu caramele cu lapte) spre a-i aduce aminte povestea deceniilor care s-au scurs până acum. Se cazează la camera 5, nu înainte să-și lipească urechea de ușa garsonierei în care a trăit odată împreună cu mama și surorile ei, sperând să audă sunetul stiloului care aleargă pe hârtie. Într-o vacanță de vară de acum vreo 50 de ani, când un copil cu o undiță a așteptat pe malul unui râu să-și pescuiască sora mai mare și mai tristă pierdută în ape. Numai pentru că nu a învățat la timp să creadă că a fost închisă într-un ierbar…
Banca pe care tanti Mureșan stătea altădată în fața blocului a fost înlocuită cu una dintre canapelele din recepția hotelului, pe care tronează, cel mai adesea, tanti Teréz, singura legătură concretă cu anii ’70. Azi trecută de 80 de ani, Zágoni Teréz, foarte simpatic interpretată de Berekméri Katalin, face legătura cu o vreme în care o femeie nu-și spunea vârsta decât în fața securistului. Gina Lolobrigida de altă dată (la curent cu viața vedetei pe care a idolatrizat-o și a imitat-o mereu, pe care, în sfârșit, a învins-o!) trăiește din amintirile cu soțul ei Zágoni (măcelarul care-i aproviziona cu fleici pe toți vecinii unguri și români pe vremea când încă nu se folosea cuvântul colesterol) care s-a prăpădit, fiul ei Jóska plecat în străinătate și frigiderul plin din anii ’70, golit încet în anii ‘80 și în cele din urmă scos din priză să nu mai consume curent…
Poate că neliniștita Mioara nu a avut o intrare tocmai înțeleaptă în hotel, dar intră repede în atmosfera deloc străină a acestui loc. Nu e un loc în care sunt cazate personaje. E un loc plin de energia trecutului, în care au fost primite laolaltă fantome, năluci, amintiri, frici și tristeți din trecutul, prezentul și viitorul unor oameni cu buzunarele pline de calmante. Ca să le facă față.
Patronii acestui hotel cu dulapurile pline cu cadavre sunt două apariții absolut savuroase, un cuplu bizar, Aladár, fost vânzător de flori, și Zita, soția lui romantică, care crede că le-ar fi mai bine dacă ar intra pe piața de videochat. Excelent Galló Ernő în rolul recepționerului Szilveszter Aladár, un bărbat neglijat, care se prezintă cu pantalonii intrați la apă și cămașa încheiată greșit (savuros în momentul japonez), care-și cultivă aspirațiile spirituale în urma adulmecărior literare și amușinărilor artistice în jurul unui univers civilizat pe care l-a scos Mioara din poșetă împreună cu prima brumă de toamnă, un univers extrem de îndepărtat și de străin sufletului lui dornic de dezvoltare spirituală, care i se va dovedi fatală.
Soția lui, Szilveszter Zita (minunat László Csaba în travesti), e o colecție de explozii de emoție și energie pe tot parcursul spectacolului. Nevoită să sufere și mai ales să fie văzută suferind dacă vrea să fie băgată în seamă, dornică de o prietenie sinceră (născută pe vremea când se năștea un singur bărbat la șase femei), dar și tânjind mereu după pasiune, cu părul vopsit roșu în amintirea amorului cu Ödön (arhitectul castelelor din scoici, mire de o noapte, noaptea în care s-a culcat mireasă și s-a trezit singură în sunetul sirenei unui vapor care pleca în larg și nu avea să se mai întoarcă niciodată), azi iremediabil îndrăgostită de Luigi Seserman Pop (Ördög Miklós), polițistul șef de la circulație (excelentă scena în care László Csaba povestește prima întâlnire), sergentul care-și bea cafeaua aici în zilele impare și cu care se iubește în secret.
Hotelul celor doi soți Szilveszter este populat de figuri și situații specifice cotidianului. Ei se îngrijesc de un copil-bătrân pe care un cuplu de swingeri îl abandonează aici când merg la Balvanos să-și împlinească fanteziile sexuale. Szappanos Vilmos (interpretat într-o cheie pueril-agresivă de Bartha László Zsolt, care se dezlănțuie într-un cu totul alt registru în scena dansului pre-party), suferind de progeria, masculul cu o prostată la apogeu și alte aspirații mărunte, alb-negru, mutate alandala cu duioșie pe tabla de șah a existenței lui mizere, captiv fie în copilul, fie în bătrânul din el, cu un bagaj emoțional greu de dus în spinare, jinduind la nurii unei octogenare (care întinerește brusc, învârtind acele ceasornicului în sens invers, prin vicleșuguri doar de ea știute) are nevoie de terapie prin dialog și se tratează cu pliante UNICEF despre copilăria tristă a copiilor din Africa, sub atenta îndrumare a unor terapeuți precum entuziasta Karolin (Fülöp Bea), psiholoaga cu limbaj de lemn și înflăcărări întreținute de cărțile de dezvoltare personală.
Părinții lui swingeri sunt ținuți sub lupa unui grup pentru conservarea sănătății familiei tradiționale, o mână de enoriași de la biserica din cartier care se îngrijesc de moralitatea proximității. În cele din urmă, mama lui, Nikolette Szappanos (Nagy Dorottya) își va înfrunta slăbiciunile și va încerca să se alinieze la normele societății.
Exploatând sexualitatea între duioșie, distanțare și deșănțare socială, Radu Afrim inventariază sufletele debusolate, nevoite să se adapteze la aceste vremuri tulburi. Unele își câștigă existența cu trupul (Idecsi Amaryll, foarte fin interpretată de Varga Balázs la limita între ingenuu și vulgar, fata cu stea căzătoare pe buca stângă, chat-ista depresivă care propăvăduiește erotismul metafizic), altele cu munca de jos (Ágota Ladányi, excelentă Kádár Noémi în rolul cameristei care face excursii, împreună cu trupul ei, până la capătul plăcerii, acolo de unde nu mai există cale de întoarcere, apărând cu îndârjire dreptul de proprietate asupra vaginului și înfierând competiția masculină prin comparații împlinite cu centimetrul și cronometrul, în strânsă legătură cu stima de sine a bărbatului), unele supraviețuiesc prin înșelătorii (delicioșii frați artiști Juhász, cu grave probleme de accedere în showbiz și o dragoste care stă în calea carierei lor, autoritarul și muieraticul Benjamin – Bokor Barna – și supusul și virginul Náthánael -Meszesi Oszkár -, mereu în umbra lui, cu mirosul pierdut într-o hazna dintr-o altă încredibilă poveste a copilăriei, două voci manipulante, una destul de liberă, doar cu ceva constrângeri interioare, alta dobândită cu greu la o școală populară de artă), altele doar prin întreținerea mușchilor (Nagy Péter în rolul unui bărbat-ispită, plantat într-o cameră întru priviri admirative sau compătimitoare, după caz).
Peste toți și toate plutesc amenințător fantoma lui tanti Paraschiva, din altă și totuși aceeași poveste, și acordurile muzicale funerare ale unui pianist discret (Boros Csaba) care acompaniază trist soundtrack-ul vieții tuturor cu un recviem aproape continuu (surprizele, evident plăcute, nu lipsesc!).
În rest, mult umor, trocuri emoționale, răsturnări de situație, văduvii metafizice, copii mai imaginari decât curca imaginară a Berthei născuți din lipsa de protecție video, tone de trecut de cărat spre tomberoanele istoriei, felii de suflete meșteșugite inteligent, contemporan, din tastatură, ca bucățica din parizerul tăiat cu vârful cuțitului pe care vânzătoarea ți-o întinde întru degustare… (Scuzați, asta era în altă epocă, dar știm precis cum a ajuns aici!…)
Într-o beție de sunete și culori împrumutate din privirile copilăriei și așezate azi peste oameni care tânjesc să devină personaje banale într-o poveste cu paragrafe închise fiecare într-o cameră separată a aceleiași construcții narative și vizuale, să se topească fiecare în lumina și tapetul (excelent accent!) asortat la chipul și asemănările cu sine, prelungite chiar și în costume (felicitări, Irina Moscu!) și minunat scoase în evidență de Koszta Nimród.
Oameni care se contopesc cu întregul acestei arhitecturi, presărate cu ceardaș și șlagăre internaționale care acompaniază inteligent ședințe de terapie, declarații politice, literare, artistice, dumicați de realitate și ficțiune în mărturisiri aproape intime, greu de înghițit cu vreun fel de tihnă. Finaluri de gând și de emoție lăsate în seama spectatorului virtual, înainte să-și dea seama dacă are de gând să se arunce în gol de pe un fascicul de lumină când fibra optică i se va căsca a mirare.
Un ambient sanitar, ostil, tehnic, antiseptic, în care trebuie să păstrăm distanțele și tăcerile în cutii separate, ca nu carecumva să se atingă din greșeală între ele, să se mărească sau să urle.
Râsetele copilăriei se aud tot mai încet. Și muzica la fel. E mai greu să construiești tristețea din note muzicale decât din cuvinte alese. Și e obositor să râzi zgomotos de la o vârstă încolo, preferi să zâmbești. Până când, prin colțul gurii, îți dispar, resemnați, toți contemporanii. Și-ți permiți să exagerezi cu vreun hohot.
Aș vrea să aflu ce e exagerarea. Mi-e frică de Radu Afrim. Am trecut deja demult de timpul în care am început să nu ne mai putem ascunde de noi. Nu vom încăpea cu toții în oglindă. Mereu va mai rămâne ceva de făcut. Și întotdeauna unul pleacă primul.
Țară, țară, nu mai avem ostași!
„Grand Hotel Pasărea Retro” de Radu Afrim
Teatrul Național Târgu-Mureș, Compania „Tompa Miklós”
(Live stream, premiera din 8 ianuarie 2021)
Regia: Radu Afrim
Scenografie și design de costume: Irina Moscu
Asistent scenografie: Huszár Kató
Asistent regizor: Fülöp Bea
Compozitor: Boros Csaba
Sunet: Oláh Vince
Lumini: Koszta Nimród
Proiecție: Trucza Samu
Traducător: Sándor László
Streaming: Sebesi Sándor
Sufleur: Tóth Katalin
Regizor tehnic: Szakács László
Subtitrare: Suflea Adél Frida
Distribuția:
Mioara (copilă): Sebesi Borbála
Mioara (adult): B. Fülöp Erzsébet
Szilveszter Aladár: Galló Ernő
Szilveszter Zita: László Csaba
Zágoni Teréz: Berekméri Katalin
Pianist: Boros Csaba
Idecsi Amaryll: Varga Balázs
Juhász Benjamin: Bokor Barna
Juhász Náthánael: Meszesi Oszkár
Sesserman Luigi Pop, polițist: Ördög Miklós
Szappanos Levente Vilmos: Bartha László Zsolt
Szappanos Nikolette: Nagy Dorottya
Ladányi Ágota, femeie de serviciu: Kádár Noémi
Sosia lui Ágota Ladányi: Tóth Katalin
Mostis Karolin: Fülöp Bea
Bărbat: Nagy Péter
Fiul/Nepotul lui Domnu’ Mureșan: Szakács László
Durata: 2h 45 min fără pauză
Luciana Antofi 