Toată marea din noi sau cum să ne iubim sărat:  „SEASIDE STORIES“, povești cu toartă Afrim pentru toți cerceii din Vamă

Nicio liniște.

Un vânt șuieră aproape șoptit în lumina ca de lună ce se revarsă rece din cele șase ecrane de pe fundalul scenei, trecând prevestitor prin sufletele mirate ce-și așteaptă cuminți, pe două laturi, porția de soare dramatic promisă la picioarele trupurilor pregătite în spatele costumelor de baie colorate, întinse în semiîntuneric pe plajă. Străjuite în stânga de cabinele în care își vor ascunde vremelnic pudorile și din care-și vor revărsa apoi dezinhibițiile. Râsul sarcastic al pecărușului Relu (excelent Theodor Șoptelea, chiar și cu nume predestinat!) confirmă repede că a sosit momentul să-ți scoți nisipul de pe unde ți-a intrat deja. Înainte de orice, pare că se aude ecoul anticipat al unor clopote ca de catedrală, trase solemn în clipele sfinte în care vom învăța cum să ne iubim neiubindu-ne, aruncați după noi înșine în valuri după un amor pasional cu un om frumos ca moartea unui suflet drag. Poate chiar al nostru.

E destulă mare în fiecare pentru orice aruncare. Ne vom privi pielea încă netedă și nestrăvezie (înainte să învețe ordinea, disciplina, împachetatul și despachetatul ideal, la momentul  oportun) de pe mâna ce caută să se agațe de apă pentru a nu ne înghiți trupul doldora de dorinți, ori doar ne mângâie vremelnic, întru plăcere, părțile mai tinere și mai nevăzute de soare, cu calota încă netedă ori cu mușchii circulari încă fermi și antrenați, înainte să cunoască orice flasc, în amintirea extazelor celor mai vinovate din fiecare „va fi fost“ ce ne așteaptă, negreșit, la sfârșitul Marelui Sezon.

„Seaside Stories“. Teatrul de Stat din Constanţa. Foarte Radu Afrim.

Eclecticul unui suflet aplecat peste alte suflete, suflecate anume să-și depene poveștile de viață literară, prinse și încâlcite fără speranță în năvodul prozei scurte contemporane românești, aruncat pe plajă la risc, doar-doar își vor salva narativul de tot autohtonul ce le va invada, iremediabil, nostalgiile. De data asta dramatic. Prinse în piuneze colorate pe harta memoriilor lor litorale, la limita dintre banal și foarte personal, suficient cât să înțepe priceput unele piepturi gonflate necontrolat de respirațiile neîndrăznite ale emoționalului, ce-și lasă uneori aerul să-și sloboadă șuierător icnetele, în timp ce plutesc în derivă prin spațiul verilor de altădată, înainte să-și arunce în nisip derma descuamată de pe tinerețile lor eruptive și contagioase.

Doare. Doare ca o bucată de scoică înfiptă cu un țipăt ascuțit în talpa ce s-a agitat vinovată pe nisipul încins la soare să scape de durerea cu care o înțepa până acum numai fierbintele. Poate chiar din vremea când a iubit și cineva a uitat s-o mai iubească înapoi, deși a sărutat-o așa, sărată și plină de nisip, direct pe șchioapăt. Și despre care tot scriu autorii noștri de literatură contemporană, pe care Radu Afrim continuă să-i viziteze cu aceeași curiozitate dramatică pe care a afișat-o în ultimii ani, cătând să le extragă seva autohtonă care-i leagă și să le găsească teatralul potrivit. Atât de greu de vândut în astfel de cazuri multelor tipuri de public cu care cel mai probabil se va întâlni. Pentru că e, din nou, destul de chitit generațional. N-aș zice musai că li se adresează, dar este sigur integral înțeles doar de cei care-au ajuns la Nirvana, Omul cu Șobolani sau Direcția 5 trecând prin ABBA, Nana Mouskouri, Margareta Pâslaru, Al Bano și Romina Power. Adică au prins vremurile trecerii litoralului din comunism către capitalism, majoritatea referințelor (muzicale, vizuale, narative) putând fi lejer revendicate  de oamenii care au acum în jur de cincizeci de ani (aș risca să afirm că e mereu destul de multă vervă și contemporan în scenă ca să satisfacă și publicul mult mai tânăr și mai deschis la acest tip de eclectic pe care-l propune montarea afrimiană).

Sigur că la toate astea te vei gândi mult după ce Lili Aroganta va declara deschis sezonul estival. Cum care Lili Aroganta? Liliana Ghiță, într-un rol de profesoară de amor carnal de litoral, mâna de fier cu care sunt ținuți bețivii locali în oarece armonie cu vilegiaturiștii sezonieri, amfitrioana perfectă pentru cele mai triste povești estivale, fostă BeTeTistă, care face umbră plajei de cu mult înainte să se fi născut ăștia direct pe ignoranță, când toți morții era tineri și doar ea știa unde e robinetul prin care curge apa sărată la Techirghiol (!). S-a adaptat și la capitalism, imediat te face cu-n hot dog crăpat și-un whisky cu gheață de Groenlanda, numai bune de trecut în caiețel (dacă vrei să-ți deschidă și berea cu ochiu’, plătești 15 lei în plus).

Își împarte adesea tejgheaua cu Cătălin Bucur, MC la Radio Seaside Stories, iar în jurul ei se învârt Ștefan Mihai (ajutorul  Pegas) și Theodor Șoptelea (piscărușul), o pasăre populară, plină de sarcasme, care știe și să cocacolească pe pescărușește (!). Asta în scenele în care „la Aroganta“ e personaj principal de poveste (firma ei luminoasă rămâne mereu în scenă, să nu carecumva să uităm unde ne aflăm!), pentru că cei trei se mută lejer în alte roluri în care apare (sau se impune) nevoia de ei.

Liliana Ghiță a reușit să construiască acel tip de personaj care sfințește locul, recognoscibil în peisajul nostru turistic, respingător și atractiv deopotrivă, transferabil de la o generație la alta, responsabil cu întreținerea poveștilor de ieri și de azi cât să le imprime memorialului colectiv, cu emoțional personal cu tot. Împrumutată din povestirea „O împreunare de vis“ a lui Dan Alexe (dezvoltată teatral într-o scenă de sine stătătoare), ea și coșmelia ei rămân în scenă să lege cu fir narativ poveștile foarte diferite atrase pe nisipul acestui colț de plajă. Din tot primitivismul personajului ei repulsiv de care căutăm să ne dezicem, se extrag precis  și toate cele necesare pentru a sublinia, prin comparație, forța textelor mai greu de dus (nicio surpriză aici, semnate de condeiele feminine Lavinica Mitu, Simona Goșu și Nicoleta Dabija), intercalate abil, prin treceri afrimiene în care li se caută echilibrul, printre partiturile de scriitură sută la sută masculină, semnate deTudor Ganea, Dan Alexe și, mai ales, de Marius Chivu (prezent aici cu trei din cele unsprezece povestiri din „Sfârșit de sezon“).

Afrim echilibrează repede balanța cu un  taler ridicat mult prea sus (după ce Aroganta s-a lăsat în deschidere, cu toată greutatea personajului ei, pe cel acum jos), trimițându-i pe plajă pe personajul Bitălz (Marian Adochiței) și la microfon pe tânăra Ezma (foarte energica și dulce-naiva Cătălina Mihai), pentru a scoate în evidență lumea foarte nouă, fără prea multe repere, cu educație puțină și așteptări pe măsură, diagnosticată urgent și de nebunia care cuprinde fetele de pe plajă (Lana Moscaliuc, Mihaela Velicu, Laura Iordan, Alina Manțu, Cătălina Miha și Cristiana Luca,fanele lui Bitălz care își aduc consistent aportul), puse față în față cu nostalgii muzicale scormonite prin nisipul așezat peste ele în ultimele decenii.

Așa devine bucata asta de plajă, atent construită și minuțios detaliată de scenograful Theodor Cristian Niculae, locul numai bun de depănat povești de ieri și de azi, locale sau sezoniere, un confesional funcțional, plin de excese, în care fiecare își găsește bucata de ceva al lui, ca o scormoneală nu foarte atentă la suprafața nisipului, măturat întruna de perdeaua de apa sărată a lacrimilor din tot felul de amintiri ce scuipă afară cochilii de scoici de toate formele, culorile și dimensiunile, potrivite pentru colecții private și ele foarte diferite unele de altele. Traume cu părinți și copii captivi în relații familiale disfuncționale, mereu aceleași, rezistenți la stimuli și la schimbare, legați prin frici și angoase din toată istoria anxiogenă românească, servite cu anxioliticele dramatice potrivite pentru a combate caricaturi și stereotipii din adolescențe și tinereți presărate cu violență, vulgar, promiscuu, drame și tragedii, care se străduiesc să se strecoare printre promisiunile vreunui mai bine, căutând acceptare, validare, admirație și mângâiiere, în timp ce-și oțelesc carcasele viitoarei maturizări cu toate respingerile, refuzurile, disprețul, dinții și pumnii încleștați ai concurențelor neloiale, care-și revendică și ele propriile frici emoționale.  Dar și vremurile celor mai puternice bucurii și explozii de fericire, atât de căutate și de stimulate de-a lungul anilor tinereții în spațiul magic al vacanțelor de pe litoral, care și-au pus definitiv amprenta pe sufletul și psihicul nostru. Senzații noi și totuși atât de vechi și de bine înfipte în tot emoționalul cunoscut încât nu ai cum să nu cazi pradă amestecului lor ciudat, care te invită la respingere și fascinație deopotrivă. Un tablou estival plin de tablouri teatrale cu mize, dimensiuni, estetici și grade de impact diferite, din care te revendici și tu, precedat de o fotografie de familie cu colacul umflat în jurul mijlocului, purtată de valuri prin  albumul de amintiri anuale, mult înainte de prima bere, prima țigară, prima beție, prima bătaie sau prima iubire de la mare.

„Seaside Stories“ . Toți cerceii din vamă și alte povești de neiarnă. O tarabă cu gablonzuri epice de Vama Veche, de sub care țâșnesc uneori la suprafață surprinzătoare bijuterii cu pietre discursive prețioase, împachetate în frust și visceral, coborâte în colocvial sau chiar mai jos, în funcție de nevoile de retorică, pentru a împăca pe toată lumea.

Nouă povești survolate cu drone teatrale plimbate între decenii peste malul Mării Negre, coborâte abrupt pe masa de operații dramatice sub bisturiul atent al chirurgului Radu Afrim, ce taie și coase țesuturi în cazurile mai complicate de suferință estivală, anticipând bolile cele mai importante ale viitorului ori doar lungile convalescențe postmarine ale celor autoimune.

Povești locale ale adolescenților naivi, visători și plini de hormoni, aflați în căutarea dezvirginării înainte de majorat  (puternic cuplul Tudorel-Cătălin, respectiv Ștefan Mihai – Theodor Șoptelea), smulși dintre dorințele cele mai intime, întreținute cu lecții de chitară și filmulețe pornografice, trimise la agățat pe plajă direct de sub dramele lor de familie, dintre depresiile părinților trecuți prin boală și pe lângă moarte ori plecați pentru totdeauna din viețile lor încă anoste, care caută să se adăpostească de frig în brațele sirenei de pe dig. Cu care le e imposibil să impresioneze fetele de pe plajă, experte în Nirvana și prinse iremediabil în mrejele lui Bitălz, greu de învins doar aspirând la un tricou cu Nirvana de la rușii cu tarabele întinse în piața Gorbaciov, în timp ce pe drumul lor inițiatic, în lumina lunii, se înghesuie tăcerile tatei, care aleargă frumos, cu genunchii la piept.

Poate chiar pe lângă fata dintr-o altă poveste (Cristiana Luca) care studiază și admiră atent mâinile pricepute ale mamei (Nina Udrescu) în „Fragil“ (după Simona Goșu), degetele ei neobosite care robotesc pricepute în toate ale plajei cu aceeași răbdare și cunoaștere cu care le mânuiesc pe toate ale vieții, cu toată grija de a avea grijă de alții, ocupate mereu să strângă, să așeze, să ordoneze toată copilăria și adolescența fetei, îmbrăcate în toată nevoia de vacanță perfectă a mamei, de a cărei vigilență scapă tocmai esențialul. Foarte bună Cristiana Luca în toți pașii ei afară, de pe cearșaf și de sub scutul protector, cu care-și poartă personajul prin frica și amenințarea valurilor, cu toată dezordinea sufletului, trupului și minții ei, amenințate toate de un pericol greu de înfruntat prin care se vede nevoită să treacă numai pentru a privi cu mai multă atenție la limitele de tot felul ce ne desenează atente granițele dintre noi și noi, întru maturizare.

Fără șanse să se tranforme vreodată în Aroganta (aceeași Liliana Ghiță) lui Dan Alexe din „O împreunare de vis“, curtată de fermecătorul Remus Archip în rolul Bărbatului-filosof, curios și totuși chibzuit, cu strategia de curtoazie mereu pregătită și îndelung restudiată, dispus să-i demonstreze oricând valabilitatea prin exercițiul truismelor evoluate și comparațiilor postfacile, un tip cu autodeclarate mecanisme de supravieţuire afectivă superbe, coborât din pâcla lui cerebrală către glezna adulată a femeii, musai arogantă, aleasă anume pentru a-și păstra intact statutul de profesionist în ale curtoaziei.

Care nu are testul de personalitate la zi, poate pentru că nu a încăput încă pe mâinile mai jucăușe ale vreunei iubite tinere și entuziaste (foarte simpatică aici Cătălina Mihai), dispusă să răsfoiască ghiduș paginile revistelor mondene pentru a se pune la curent cu bunul mers al omenirii, forma potrivită a unghiilor, noile colecții de lenjerie intimă și alinierea planetelor, de unde-și extrage precis charisma, puterea și dezinvoltura cu care va cuceri negreșit bărbații. Lăsând neglijent spațiu suficient iubitului ei (simpaticul și nevinovatul Theodor Șoptelea) să se lase purtat de chemarea celor două dulci cuvinte italienești, strigate ademenitor de undeva de deasupra sânilor ce se mișcă în cadență pe plajă aplecați după scoici, purtându-i visele în lesă, către valuri, unde marea-i va aștepta tăcută meduza ultimei fantezii erotice. Și toată lumea va fi fericită.

Înainte să se facă târziu, înainte ca acoperișul să-și retragă brusc numărul finit de țigle de sub pașii tăi te somnambul, ce te poartă către marginea prăpastiei fiecărei relații eșuate. Excelenți Ea și El (Mihaela Velicu și Marian Adochiței) în scena cea mai complexă a spectacolului, după părerea mea („Toți cerceii din vamă“ după textul Lavinicăi Mitu), un tablou teatral pertinent îmbibat cu emoții puternice de ieri și de azi (dezvoltată deștept, prin paralele și intruziuni sentimentale, de cuplurile-suport ale poveștii, Alina Manțu și Andrei Bibire, Cătălin Bucur și Cristiana Luca, Lana Moscaliuc și Anaïs Agi-Ali, Alexandru Burcă și Cătălina Mihai), care urmărește discret trecerea iubirii într-un alt registru, după ce a fost tăvălită bine de rutină, plictiseală, tradiții, cuveneli și nespontaneități ticluite, de când hanoracul decolorat nu mai poate fi scos din casă iar banii nu mai pot fi numărați în berici… Un dialog surd între două suflete care se iubeau altădată cu patimă pe nisipul fierbinte, privind și lăsându-se priviți, amestecând iubirea lor cu iubirea altora, mișcați împreună de valurile unei muzici doar de ei auzită, cărora marea nu mai poate să le repare tot ce a stricat orașul de acasă în anii scurși de atunci, două suflete care merită o scenă de final după tot teatrul ieftin pe care-l joacă de atâta timp, unite azi doar de inerție, ascunse fiecare cum poate sub un impenetrabil „asta i-aș spune dacă“ („Cineva să ne aducă vara înapoi, OCS!)…

Înainte ca lucrurile să scape neputincios de sub orice control în vreo altă direcție (poate chiar 5!), în vreo fatalitate de sezon, specifică vârstei, statutului și locului, strivite de pumni și picioare străine în timp ce trupul agresat așteaptă pe cineva să-i spună ce trebuie să simtă și să mintă ca să fie bine. O coregrafie fascinantă a violenței gratuite, dezvoltată intens de golanii Cătălin Bucur, Alexandru Burcă, Ștefan Mihai, Theodor Șoptelea și Remus Archip împotriva unui excelent Andrei Bibire, eroul principal al agresiunii „La vulturul de mare cu peștele în gheare“ (după povestirea lui Marius Chivu) în cel mai puternic și alert episod estival, care cade cu zgomot peste melcii pârâind în iarbă sub greutatea corpului prăvălit, purtat de greieri într-un bolero fără castaniete pe câmpul măturat de farurile mașinilor ce-i caută sens cerului încă negru al nopții.

Dau 2ouă beri goale pentru una plină, cine se combină, OCS?!…

E doar o tristețe. Încă una printre atâtea altele ascultate și înghițite de valuri. Amintiri de suflete plecate, purtate cu grijă în bagaje și aduse la malul mării doar ca să-și aducă aminte și să fie din nou visate. De oameni dragi, cu inima moale și sângerândă ce-și încetinește mirată bătăile în palma întinsă a eroineiLanei Moscaliuc (într-un emoționant tur de forță în cel mai lung și mai complex monolog, pe care-l susține cu fiecare por din înaltul cruzimii celei mai adânci sensibilități, ori din șoapta caldă a  celei mai dure încrâncenări), proaspăt smulsă la datorie din pieptul căscat de durerea pierderii, pe care caută s-o aline în brațele unui bărbat cu ochi verzi și părul negru, „Frumos ca moartea surorii mele“ (din textul Nicoletei Dabija), căruia i se dăruiește cu toată ființa, legată iremediabil între sforile ce țin laolaltă geamandurile pe nisip, fără să mai poată preveni plecarea în larg, către câmpuri de galben, a dorului translucid, străveziu ca în Paradis (trimis emoționant într-un personaj colectiv îndoliat, al cărui portret emoțional e susținut salvator de Alina Manțu, Laura Iordan, Anaïs Agi-Ali și Mihaela Velicu), trezită din reverie doar de răcoarea mării. Marea promisă sufletelor care au plecat, marea mutată de la locul ei, poate fugită de unde era noaptea trecută ori doar rămasă puțin în urmă, fără niciun cuvânt, sufletelor-amestec de zeiță și fetiță cuminte, frumoase ca un poem, pe care ploaia  ar face bine să nu le prindă, ca să nu le strivească.

Fetițe cuminți, în scaune cu rotile care nu le amputează bucuria și visele(minunată candida Anaïs Agi-Ali în scena„Wyoming“ după Marius Chivu), legate de sforile cu care-și înalță speranțele la Zmeiadă, peste care dau năvală minionii (!) doar ca să-i însoțească vesel conversația de sfârșit de vacanță cu un turist de pe plajă, Cezar Dumitrescu (un altfel de Cătălin Bucur, blând, înțelept, delicat, vesel, grijuliu și pasional deopotrivă), care n-a reușit să se lase pierdut printre obiectele din și de lângă cortul lui, toate în miniatură (augmentate doar de obiectivul camerei care le filmează și le proiectează pe ecran, simpatică ideea!), condamnate la insignifiant după ce au intrat la apă în urma unei ploi torențiale, doar așa, de dragul conversației cu o fată din Băile Tușnad în acordurile eminamente estivale ale celor de la Beach Boys. De sfârșit de sezon.

Căruia Lili Aroganta ar fi putut (și s-a abținut cu greu!) să-i ofere un Grand Finale înainte să-i stingă ecranele pline de soare, nisip și mare (care acompaniază pertinent spectacolul, cu excelente filmări-suport ale actorilor în și pe malul mării) ca să mai spele puțin din rușinea poveștilor ce ar putea fi suspectate de vreo banalitate, înainte ca plaja să fie lăsată în grija oamenilor cu adevărat interesanți, ce se vor arăta aici doar din octombrie încolo, să-și plimbe iubirile terminate, în liniște, în pustiul  cețurilor plajei pe care au făcut altădată dragoste sărată, la marginea mării plină de cicatrici, martoră pentru totdeauna rănilor lor, pe care caută să le spele și să le vindece fără încetare.

Poate chiar numai într-un spectacol de teatru. Pe malul mării, aceeași din amintirile lor, marea care depărtează și separă, marea spectacol în aer liber peste care cade iar cortina, alunecând precis de pe brațele tuturor înotătorilor din versurile Ninei Cassian (recitate de Nina Udrescu), ca o pelerină căzută din neatenție de pe umerii îndrăgostiților, dezbrăcați de ispite și emoții.

Unde să fi plecat?… De ce-ar mai fi rămas?!…

Seaside Stories“ după texte de Marius Chivu, Lavinica Mitu, Dan Alexe, Simona Goșu, Tudor Ganea, Nicoleta Dabija

Teatrul de Stat Constanța, Sala Studio

Regia, scenariul, universul sonor: Radu Afrim

Scenografia: Theodor Cristian Niculae

Asistent regie: Mara Oprea

Lighting design: Cristian Niculescu

Video: Andrei Dermengiu, Marian Adochiţei, Radu Afrim

Asistent scenografie: Paula Rusu

Montaj: Andrei Dermengiu

Make-up artist: Arina Cocoș

Premiera: 26 octombrie 2022

Durata: 3h, o pauză

Nerecomandat persoanelor sub 16 ani


DISTRIBUȚIA:

1. „Alerga frumos cu genunchii la piept“ de Tudor Ganea

Tudorel – Ștefan Mihai

Mama – Laura Iordan

Tatăl – Iulian Enache

Cătălin – Theodor Șoptelea

Lilly Aroganta – Liliana Ghiță

Bitălz – Marian Adochiței

Golanii – Andrei Bibire, Alexandru Burcă, Cătălin Bucur

Rockeritzele – Anaïs Agi-Ali, Mihaela Velicu, Lana Moscaliuc, Alina Manțu, Cristiana Luca

2.  „Fragil“ de Simona Goșu

Fata – Cristiana Luca

Mama – Nina Udrescu

3. „O împreunare de vis“ de Dan Alexe

Bărbatul – Remus Archip

Femeia arogantă – Liliana Ghiță

Pegas, Patroana, Farmacista, Bunicul – Ștefan Mihai

4. „Vieni qua“ de Marius Chivu

Ea – Cătălina Mihai / Cristiana Luca

El – Theodor Șoptelea

Paco – Ștefan Mihai

Monica – Liliana Cazan

5. „Toți cerceii din vamă“ de Lavinica Mitu

Ea – Mihaela Velicu

El – Marian Adochiței

Cupluri: Alina Manțu și Andrei Bibire, Cătălin Bucur și Cristiana Luca, Lana Moscaliuc și Anaïs Agi-Ali, Alexandru Burcă și Cătălina Mihai

6. „La vulturul de mare cu peștele în gheare“ de Marius Chivu

Băiatul – Andrei Bibire

Golanii – Cătălin Bucur, Alexandru Burcă, Ștefan Mihai, Theodor Șoptelea, Remus Archip

7. „Frumos ca moartea surorii mele“ de Nicoleta Dabija

Ea – Lana Moscaliuc

Ele: Alina Manțu, Laura Iordan, Anaïs Agi-Ali, Mihaela Velicu, Lana Moscaliuc

8. „Wyoming“ de Marius Chivu

Cezar Dumitrescu – Cătălin Bucur

Mama – Liliana Cazan

Fata – Anaïs Agi-Ali

Minionii – Mihaela Velicu, Cătălina Mihai, Andrei Bibire, Alexandru Burcă, Theodor Șoptelea, Cristiana Luca, Ștefan Mihai

9. Poemul „Te îndepărtezi“ de Nina Cassian

Nina Udrescu

Alte texte de Radu Afrim:

MC Seaside Stories – Cătălin Bucur

Pegas – Ștefan Mihai

Lilly Aroganta – Liliana Ghiță

Fanele lui Bitălz – Lana Moscaliuc, Mihaela Velicu, Laura Iordan, Alina Manțu, Cătălina Mihai, Cristiana Luca

Golanul – Cătălin Bucur

Monica – Liliana Cazan

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s