O clipă.
Atât durează prăbușirea. După o viață în care te-ai căznit să urci pas cu pas.
Ani de frică. De dragoste. De păcat.
Ani în care te-ai străduit să faci totul bine, să-ți asumi și să-ți îndrepți greșeală după greșeală, până când vei fi izbutit. Nu te-a învățat nimeni cum se face. Ai fi rămas poate nemișcat pe scaunul tău, mușcând cuminte din piersică, de frică să nu aluneci pe podeaua udă. Pentru ca apoi să fii nevoit să te ridici. Numai ca să cazi din nou și din nou, poate ai fi învățat totul despre asta…
Știai că nu poți rămâne pentru totdeauna pe scaun. Așa că ai riscat să aluneci. Și ai alunecat. Mulțumindu-te să te oprești în fiecare zi în mijlocul drumului, încercând să uiți de fiecare dată, pentru mai târziu, de ce te-ai oprit și la ce te-ai gândit. Să te scutești să afli că, orice ai face, e oricum (și totuși niciodată) la fel. Și că nu ești niciodată pregătit pentru prăbușire.
De la masa ta atent pregătită, pe care tocmai ai aprins lumânările după ce ai gătit cea mai gustoasă cină, din patul tău cald care-ți mângâie visele, dintre așternuturile tale răscolite de focul pasiunii, dintre coapsele fierbinți ce te-au găzduit primitoare sub promisiunea eternității, de lângă botul umed și blana moale a prietenului tău cel mai bun care-ți împiedică vesel picioarele după trezire, de sub hainele proaspăt îmbrăcate peste trupul tău curat, abia ieșit de sub duș, de la biroul tău sigur, unde te așteaptă negreșit în fiecare zi colegii de muncă, ori chiar de la volanul mașinii tale, ce te poartă pe unde ai nevoie în vreme ce gândurile hoinăresc și ele aiurea unde au ele nevoie, poate prin cu totul altă parte, te poți prăbuși, într-o singură clipă, pe banca unei gări.
„Zorro”. Tradus și montat pentru prima oară în România de Toma Dănilă pe scena Sălii Pictură a Naționalului bucureștean, textul italiencei Margaret Mazzantini, scriitoare și actriță, este un monolog de teatru scris în 2004 pentru soțul său, actorul și regizorul Sergio Castellitto (dezvoltat apoi chiar într-un roman), sub titlul original „Zorro, un pustnic pe trotuar”.
Încredințat inspirat actorului Ioan Andrei Ionescu, „Zorro” este un one-man-show fascinant, un duș rapid și rece, ca o ploaie de vară căzută din cer după ce atmosfera s-a încărcat de energia unui cotidian pe care nu a mai putut să-l ducă, în speranța că are să-i mai spele obrazul de frici și păcate, să-i lase dragostea curată ca să se poată trezi iar la viață a doua zi. Să o ia renăscută de la capăt.
Prezentat în cadrul Programului „Uși deschise pentru toți” la Teatrul Naţional „I. L. Caragiale”din Bucureşti, spectacolul lui Toma Dănilă, deja cunscut pentru montările lui în unul-două personaje („Ultima bandă a lui Krapp” cu Constantin Cojocaru și „Vârstele lunii” cu Gelu Nițu și Constantin Cojocaru la unteatru, „Cenușa” cu Gheorghe Visu și Ana-Ioana Macaria la Point) pe texte dramatice puternice, la limita filosoficului, despre destinul unor oameni în situații psihologice limită, confruntați cu adevărurile cele mai dure ale existențelor lor în căutarea unor răspunsuri care să le liniștească sufletul și să-i împace cu ordinea universului, spectacolul „Zorro” este încă o dovadă că avem nevoie de terapie teatrală.
Construit (ca toate spectacolele lui Toma Dănilă) aproape exclusiv pe munca atentă cu actorul, „Zorro” este o confesiune dramatică tulburătoare în care canapeluța a fost înlocuită cu scaunele de așteptare din gara „Due Ponti”.
Locul în care Zorro s-a prăvălit brusc din tot confortul vieții sale lipsite de griji, în clipa în care o salopetă albastră cu plete negre i-a intersectat fatidic calea, schimbându-i pentru totdeauna datele călătoriei către bine cunoscuta destinație. Condus inteligent de Ioan Andrei Ionescu, acest monolog răscolitor aduce în prim plan ideea fatalității de care nu suntem nicio clipă conștienți. Ne purtăm mereu de parcă totul ni s-ar cuveni și nu ne oprim niciodată să mulțumim pentru ce avem. Fără să ne gândim că într-o clipă putem pierde totul. Exact ca Zorro.
Pe un text excelent tradus și adaptat la colocvialul zilelor noastre, actorul își poartă abil personajul prin câteva episoade din istoria existenței lui, care i-au marcat emoționalul și l-au făcut omul care este acum în fața noastră, un om bun și integru în tot austerul în care-l întâlnim, încă demn (că doar „demnitatea nu e un ecuson pe care ți-l dă societatea, ci o sămânță pe care a sădit-o Dumnezeu în tine”), în ciuda cruntei lovituri pe care i-a aplicat-o nemilos destinul și l-a deraiat pentru totdeauna de pe șine. Aceste repere ale familiarului nostru ce ne trasează pașii în viață, la fel ca șinele pe care trec astăzi trenurile altor oameni, numărate fără greșeală în fiecare dimineață, o rutină ca oricare alta înainte de spălatul pe față, din care își extrage precis liniștea necesară conștiinței lui pentru a se simți împăcată, mulțumit de tot confortul (căldură, lumină, social) din gara atât de primitoare cu fărdelegile lui atât de umane. La fel ca baia comunală și cantina socială, destinațiile precise ale nevoilor lui, unde se și desfată emoțional admirând cu sinceritate singurele femei care-i mai populează acum afectivul, visând la dragoste (dar nu prea des, ca să se țină cât mai departe de suferință). Aproape că nu știi dacă să tânjești după rutina stabilității tale sau să te lași purtat în viața simplă a lui Zorro, desfătat în libertatea singurătății, cu toate capcanele ei amenințătoare.
Așa cum ni le prezintă Ioan Andrei Ionescu, pe o voce mică, rar amenințătoare și parcă niciodată suficient răzvrătită (cred că cel mai mare atu al spectacolului), cu gesturi precise, pline de adevăr, care-i însoțesc rostirea curată și sinceră, dedublându-se mereu pentru a putea vorbi responsabil cu sinele său, nu exagerat, exact cât are nevoie orice firesc în a te convinge, atât de înțelept împăciuitor, cu mângâierea deja pregătită în timp ce-ți aplică temeinic, într-un construct în care integrează perfect recognoscibilul (traumele legate de familie, dragoste și trădare, precum și elemente comune din comportamentele și atitudinile sociale, individuale și de grup, într-un inventar de percepții succinct, esențial).
Trebuie doar să te lași purtat cu încredere în povestea lui, atent clădită narativ-regizoral, integrată perfect în scenografia simplă și pertinentă a Mariei Nicola (un perete de faianță, câteva scaune de așteptare și o tăbliță cu denumirea stației) care găzduiește în condiții optime singurătatea personajului, a cărui singură legătură cu umanul (doar sugerat de spațialul prin care nu trece de fapt nimeni) este valiza cu cele câteva lucruri de trebuință, păstrătoarea amintirilor unei vieți ce nu pare a fi fost vreodată trăită, devenită deștept animal de companie, confident și „acasă” pentru acest fermecător pribeag
„Zorro m-a ajutat să scot la iveală o teamă care este undeva a tuturor. Pentru că în interiorul fiecăruia dintre noi există această posibilitate extremă: pierderea bruscă a firelor, a balastului care ne ține ancorați de lumea obișnuită. Câți dintre noi, într-o noapte în care aveam sufletul gâtuit, adăpostindu-ne sub un portic, cu reverele ridicate, n-am simțit față de acel trup, față de acea grămadă de zdrențe sub care se ascunde un corp, posibilitatea de a fi chiar noi în locul lui? Vagabonzii sunt niște rătăcitori care au evadat din casele noastre, care au mirosul dulapurilor noastre, miros a ceea ce ei nu au, dar și a ceea ce ne lipsește nouă. Pentru că poate ne lipsește acel mers în deplină libertate și tăcere, acel mers deconcertant, uneori suspect, dar atât de firesc, atât de necesar, care nu dă doi bani pe vreme și pe timpul ireversibil al ceasurilor. Câți dintre noi nu am simțit dorința de a ne prăbuși pe stradă, ca o marionetă, cu picioarele larg desfăcute pe asfalt, cu capul rezemat de perna unui zid? Să lăsăm râul să-și urmeze cursul său măreț și plin de provocări. Pentru a ieși la suprafață, pentru a face pace cu noi înșine. O fărâmă tăcută de carne umană pe caldarâmul omenirii. Pentru că vagabonzii sunt ca niște câini, te privesc și tu îți vezi chipul tău care se uită la ei, dar nu chipul pe care îl ai, ci poate cel pe care îl aveai când erai copil sau pe cel pe care îl ai uneori când ești prost și trist.”, mărturisea Margaret Mazzantini despre această scriere.
Toma Dănilă și Ioan Andrei Ionescu au reușit să identifice și să extragă frumos din textul ei exact acest raport potrivit între lipsă și preaplin, atât de impregnat de nuanțe de o parte și de alta a liniei care taie brusc în două cunoscutul, câtând și reușind să-i lipească înapoi jumătățile suferinde ale necunoscutului ce-l conțin.
S-au pironit pentru o clipă în mijlocul drumului să oprească timpul și să-l înduplece pe Dumnezeu. Și să închidă cercul în care viața se întoarce, în salopeta ei albastră cu plete brune și vise încă nevisate, din filme vechi, alb-negru, pe aripi de înger, pentru scurta ei clipă de licărire din care se șterge frica și păcatul și rămâne doar dragostea.
La vita breve dei coriandoli!…
„Zorro” de Margaret Mazzantini Traducere și adaptare: Toma Dănilă
Teatrul Naţional „I. L. Caragiale” Bucureşti, Sala Pictură
Spectacol prezentat în cadrul Programului „Uși deschise pentru toți“
Un one-man-show cu Ioan Andrei Ionescu
Regie: Toma Dănilă
Scenografie: Maria Nicola
Ilustrație muzicală: Toma Dănilă
Regia tehnică: Tudor Dobrescu
Durata: 1 h 20 min / Pauză: Nu
Luciana Antofi 