Eu, tu, noi. Voci. Multe voci. Voci care se acoperă una pe alta. Voci care nu se vor asculta niciodată una pe alta. Voci care nu spun nimic. Și care împreună reușesc să spună totul. Voci de cap ori de piept, stinse, joase, ridicate, șoptite ori răstite, brute sau cultivate, independente sau colective, care au a se dezvălui în lumina orbitoare. A întunericului. A absurdului. Doar-doar se vor face auzite într-un singur, mereu același, ecou: cotidianul. Care urlă pe toate odată, în cel mai teatral mod cu putință.
Cioburi. Multe cioburi. Cioburi ale aceleiași oglinzi a cotidianului din care țipă ecoul vocilor, spartă în mii de bucăți prin care se replică, la nesfârșit, aceeași singurătate. Teamă lângă teamă, ridicăm împreună un zid al izolării de adevăr și de autentic, după care sperăm să ne trăim discret existențele mizere, fără a fi observați de vreun ochi mai curios din afară. La o privire mai atentă, ne regăsim cu toții de aceeași parte a oglinzii sparte, în timp ce de spatele zidului pe care stă agățată ca să ne arate în toată splendoarea neputinței noastre se izbește întruna pasărea oarbă, cu aripile întinse către înăuntru.
Cu și despre idei și întâmplări trase inteligent, încă de la început pe sfoară, de Teodora Petre (foarte inspirată alegerea făcută în debutul spectacolului), cu mare grijă, pentru a nu le lăsa să cadă sau să se încâlcească aiurea una în cealaltă înainte de a-și transmite fiecare mesajul absurd spectatorilor, numai buni de tras la rândul lor pe această sfoară proaspăt întinsă de actori întru împiedicare în cotidianul ilogic, aproape imposibil, spectacolul „Omul din oglindă” de la Teatrul Mic, construit pe textele lui Matei Vișniec din „Teatru descompus”, învârte pe turnanta scenei Sălii Atelier din Constantin Mille problema individului distrus de contemporan și strivit, în bună vecinătate cu alte suflete cu care se însoțește în suferință, în aceste vremuri tulburi.
„Spectacolul spune povestea locuitorilor aceluiași imobil a căror luptă cu absurdul contemporan îi face să descopere că sunt mult mai asemănători decât credeau, precum o oglindă spartă care odată recompusă îl înfățișează pe cel care se află în fața ei în toate ipostazele lui.”, declară Teodora Petre despre demersul acestui construct. Și el este foarte bine împlinit de actorii de la Mic, fiecare, pe rând, rege pe această imensă tablă de șah a ideilor, încercând să construiască apărarea și să evite matul personajelor pe care le interpretează, cu toții eroi care nu-și pun nicio clipă problema victoriei, maximul sperat în fiecare confruntare de idei fiind remiza.
Pe textele excelente ale lui Matei Vișniec, regizoarea mizează totul pe rostire, pe jocul și interpretările actorilor în jurul cuvântului rostit. Și câștigă pariul. Într-un decor simplu și foarte inteligent exploatat (scenografa Raluca Alexandrescu a ridicat o construcție simplă, paralelipipedică – un soi de imobil cu un coridor lung, străjuit la un capăt de o ușă, iar la celălalt de un intrând și o scară, pe care intră, ies sau se cocoață personajele -, pe care însă a montat-o pe turnantă și o învârte în scenă, reușind să creeze, sub lumini și sunete în care învelește isteț forfota controlată a actorilor, mișcați la rândul lor cu iscusință pe și pe lângă ea, impresia unui spațiu mereu plin și mereu deschizător de noi convenții temporal/spațial/narative, distincte și totuși unitare, prelungit în familiarul accentuat de costume – haine de casă și de somn -, un fel de acasă-azil pentru noi toți), fiecare actor își etalează cu iscusință alienarea personajului care i-a fost încredințat, cu care se identifică credibil până la durere (foarte bine dozate emoțional jocurile actorilor), într-un crescendo de emoții ce încearcă o armonie cruntă cu dramele celorlalți, într-un soi de gimnastică ritmică a fricilor, singurătăților și disperărilor de mai multe feluri, care-și caută și reușesc să găsească un numitor comun pe care-l explorează complementar.
Căzuți, ciobiți, sparți, frânți, descompuși, eroii acestei povești luptă individual, aproape tăcut, să-și găsească o voce, să se audă, să se salveze.
Foarte bună Alina Rotaru, de trei ori nebună (Nebuna liniştită, Nebuna febrilă și Nebuna lucidă), într-o candidă unduire a unui trup autodeclarat înfrânt, în care reușește să integreze armonios și cursiv gesturi bruște și monologuri acide, însoțind cu o infinită tandrețe cele mai dure și mai adânci revolte ideatice în jurul oamenilor postumani, devorați de fluturi carnivori ori de melci, într-un oraș paralizat de frică și de ploaia-animal care transformă toate lucrurile, ființele și gesturile firescului. Ea interpretează cu bucurie, cu explozii controlate, cu un fel de încleștare ascunsă în puf de păpădie și tâșniri de energie învelite într-un fel de parfum dulce sub care se protejează, cât poate, de ploaia pestilențială.
Asta sub privirile împăciuitoare ale Omului care vorbește în șoaptă. Foarte bine desăvârșește mesajul Marian Olteanu în scurta pledoarie pentru tăcere, pe care o îmbracă într-o revoltă reținută a vocii și trupului într-un scurt exercițiu de convingere și autoconvingere, aproape șoptit, în monologul ce pare contemporan acestei ultime pandemii (deși a fost scris în anii ‘80, pe vremea altei frici recognoscibile). Tot Marian Olteanu este și Omul cu oglinda, personajul din textul care dă titlul spectacolului, de care actorul se achită cu mare precizie, într-un fel de complicitate aproape plăcută cu reflexia de pe suprafața lucioasă și iscoditoare ce i-a fost pusă în față și reflecțiile care-i însoțesc aproape amuzate noi și noi descoperiri ale eului. Într-un monolog convingător și pertinent, în care-și explorează adâncurile sufletului, o introspecție la care te simți imediat invitat și cu care reușește să te integreze cumva în corpul mesajului acestui spectacol. Cu grijă, cu teamă, cu precauție, cu admirație, cu camaraderie, cu responsabilitate, cu tandrețe și infinită asumare. Aproape pedagogică.
O asumare la care este invitat fiecare, poate suficientă ca să nu deranjeze aparenta liniște a Omului cu calul, un Andrei Seușan minunat surprins între perplexitatea lipsei lui de cal (animalul care-l însoțește devotat în jocul absurd al celei mai stranii însoțeli de care personajul său a avut parte în viață) și dreptul nesperat de proprietate asupra animalului ce-i va devora personajul. Foarte bine construit delirul, un parcurs credibil al asumării unei neapartenențe, între mirare și furie intensă, aparent dusă până în pragul nebuniei, pe care actorul reușește să o controleze ca pe un nechezat ce-l agită și-l liniștește deopotrivă, pe măsură ce se acomodează cu ideea. Mai întâi a companiei, pe urmă a propriei dispariții.
Tenace, așa cum cere personajul Filosofului pe care-l interpretează (împlinit mai apoi, concluziv, în Spălătoarea de creiere), Gabriela Iacob construiește cu un firesc argumentativ precis (scotocește, explorează, explică, justifică, aproape materializează, într-o coerentă retorică gestual-corporală ce-i însoțește replicile din scrisoareea către Bartolomeu) monologul despre varză și iepuri, în timp ce se învârte în scenă în sensul invers acelor de ceasornic (și turnantei care învârte decorul) căutând să recupereze timpul pierdut din teoria infinitului adăugat. De, dacă semeni varză e aproape firesc să culegi iepuri…
O confirmă din plin prestația iluzionistului magicantimagic, un savuros Cezar Grumăzescu, un mic terapeut/anchetator, volubil, carismatic, energic, cu jobenul plin de insinuări și mici salvări prezumptive, care-ți inventariază greșelile știute și neștiute, ascunse ștrengărește în jurul unei menajerii dinadins inventate în preajma spectatorului. După care te joacă dibaci pe bagheta buclucașă pe care triumfă magia banalului, transfigurat abil sub talentul actorului și livrat îndărăt într-o formulă magică spectatorului amuzat și fals relaxat de propunerile lui aparent nevinovate, care amendează cu umor comportamentele spectatorului. Pe care pare că nu le mai poate repara nici măcar Depanatorul (un Andrei Brădean credibil în rolul unui alt mare singuratic, controlat și resemnat) mașinii de adunat și îngropat cadavrele învinșilor și învingătorilor.
Așa cum se impart, cel mai probabil, revoltații, după iminenta revoluție care urmează acestei ciocniri de idei și de voci în lumina orbitoare, ce se poate naște în jurul căii de ieșire, soluției, călăuzei.
Noi. Tu. Eu. Un conglomerat de ființe golite. Noi suntem tu. Tu suntem eu. Disperați să ne umplem la loc. Împreună, unul pe altul, tu pe mine, eu pe tine, dar mai ales pe mine.
Ciob lângă ciob ne adunăm pe drumul către înapoi, către noi înșine, către oglinda ce ne-a ținut odată împreună. O încercare disperată de a acoperi zgomotul din spatele oglinzii, pentru că nu ne-am priceput să ucidem pasărea, dacă tot n-am reușit să-i redăm vederea.
„Destul! Finita! Haţ!”
„Omul din oglindă” după „Teatru descompus” de Matei Vișniec
Teatrul Mic, Sala Atelier
Regia artistică: Teodora Petre
Scenografia: Raluca Alexandrescu
Sound design: Cezar Antal
Distribuție:
Nebuna liniștită, Nebuna febrilă, Nebuna lucidă: Alina Rotaru
Omul care vorbește în șoaptă, Omul cu oglinda: Marian Olteanu
Omul cu calul: Andrei Seușan
Iluzionistul, Revoluționarul: Cezar Grumăzescu
Filozoafa, Spălătoarea de creiere: Gabriela Iacob
Depanatorul: Andrei Brădean
Durata: 1 h 20 min
Luciana Antofi 