Torna, torna, fratre!
Autentic și mistificare în certificatul de naştere a limbii române. Și a satului românesc. Un fel de tot ce trebuie să știm despre originile unei identități. Cu protoidentitate cu tot, ca să pricepem și de unde anume ni se trage. Sau despre cum Gebeleizis a fulgerat într-o bună zi România, țara în care veșnicia s-a născut la Botoșani (!). Mai precis la Craiu’. A lu’ Zamolxis, zic. Satul, deh. Unu’ traversat de Femeia. Așa, metaforic. Și teatral.
Pe aici te învârte, preț de aproape două ore, spectacolul „La academie” montat de Andrei Măjeri la Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoșani, o comedie de zile mari pe un text savuros semnat de Alexandra Felseghi. Chestionând cu gura până la urechi (dar și cu aparatul critic ascuțit la maximum) originile pattern-urilor din comportamentul rural autohton, Alexandra Felseghi dovedește o fină înțelegere a funcționării identitarului în satul românesc, pe care Andrei Măjeri l-a explorat cu multă duioșie, cu umor, cu sensibilitate și infinită iubire într-o superbă trântă teatrală cu miturile pământului plat, neaoș românesc. Pe fondul unei tristeți iremediabile legată de amenințarea cu dispariția a satului (sau a importanței vieții lui de altădată în stabilirea, conservarea și perpetuarea tradițiilor românești) în urma depopulărilor masive și a dezinteresului tot mai mare pentru asigurarea celor necesare celor tot mai puțini rămași să se îngrijească de vatra bătrânească (tot mai privați de accesul la educație, servicii medicale, transport, electricitate, apă curentă, etc.), ținta abuzurilor administrative și manipulărilor politice cu consecințe tot mai vizibile pentru noi toți.
Deși exploatat în registru comic, protocronismul, ca formă de alienare colectivă, de rezistență la schimbare și de apărare împotriva realității crude cu care trebuie să se confrunte prin cătune uitații neamului, traversează ca un fir roșu narativul acestei povești dramatice, împachetând în toate zâmbetele la care poate apela (și poate!) destinul tragic al unor oameni uitați de lume și de Dumnezeu cu vaca-n drum, ciocniți violent de civilizația mileniului trei care a trecut în trombă fără să-i observe, uitând să-și șteargă farurile și să ridice piciorul de pe accelerație.
În lumea asta pe cale de dispariție, golită de sens și de scop, există ceva groaznic de atractiv pe care teatralul găsit de Andrei Măjeri socialului ăsta rural, needucat, aparent sărac, grotesc-repulsiv pe alocuri, l-a înscenat cu foarte mult curaj. Excelentă opțiunea exagerărilor grosiere în tipologia unor personaje, dar și cea pentru autentic în ansamblul vizual în care Andrei Măjeri, în complicitate cu Adrian Balcău, a optat pentru o lipsă aproape totală de cosmetizări inutile, lăsând spațiu generos recognoscibilului care face tocmai din acest motiv deliciul publicului, fără a-l priva de creativitate, păstrată pentru centrul scenei, unde se întrupează teatral metaforele propuse, asigurând dinamism și funcțional fiecărei scene (foarte ingenioase elementele de scenografie și decor, atent mânuite pentru compunerea, descompunerea și personalizarea fiecărei secțiuni imaginate în spațiul de joc, cadru pentru veritabile tablouri teatrale, numai bune de așezat pe ghergheful pe care cei doi au întins țesătura narativ-vizuală pentru a fi brodată cu firele de urzeală colorate lingvistic de Alexandra Felseghi).
Un spațiu și un timp în care nimic din ce e la vedere, aparent de neprivit și de netrăit, nu e nefrumos sau neatractiv. Dimpotrivă. E ruralul ăla groaznic de autentic, căruia, când îi dai jos scoarțele, plapuma, cojocul, cușma, baticul, șorțul și cizmele de cauciuc și îi smulgi din mâinile bătătorite coasa, târnul, toporul, lopata ori gălețile cu care-și ajută înaintarea prin viața aspră de la țară, rămâne în umanul gol, plin de mirare esențială, de puritatea tuturor începuturilor ce nu par a fi avut vreodată loc, care încă ne mai fascinează și ne mai încântă sufletul. Prostia e naivitate pură iar puterea e doar naivitate și mai mare, atent amendată de cei conduși, însă niciodată supuși, care ciocnesc savant pahare unii cu alții. „La academie”. Unde sufletele damnate ce populează geografia fictivă a lui Andrei Măjeri își îneacă amarul.
Dramaturga și regizorul aleg foarte inspirat și anotimpul: iarna. Prilej de a folosi plăpumile și timpul lor liber pentru a le înveli cu maximum de atenție fragilitățile, învestindu-le cu demnitate și dezvelindu-le abil straturile de candoare din care ne-am extras cu toții esența, îmbrăcate metaforic într-o mare de alb.
Clopotelor din registrul grav de altădată le sunt substituite discret bătăile cu arcușul care mângâie conspirativ coardele unei acustici ambientale de poveste românească cu inflexiuni folclorice (muzica originală a lui Adrian Piciorea are ceva din umorul universului sonor al poveștilor cu Păcală și Tândală), care-și transformă la rându-i ludicul în ritmuri interogativ-ghidușe pentru a permite răsucirea autohtonului „cine sunt?” (cu dezvoltările „ce sunt?” și „al cui sunt?”, ș.a.m.d.) căruia i se va căuta răspunsul în cele două ore de spectacol.
Întrebarea se înșurubează deștept în premiză prin inventarea ingeniosului personaj Prolog (un excelent Ioan Crețescu, care joacă mai ales din privirea inteligentă și ghidușă cu care-și însoțește tumbele și acrobațiile prin scenă, actorul care-i va da mai târziu viață unui alt personaj-cheie, Leontin Puiu), un duh shakespearian zburdalnic pierdut în visul unei nopți de iarnă moldovenească printr-o pădure narativă românească (mai apoi drac împielițat de toată frumusețea!) din care încearcă să ne scoată la lumină, care nu doar că ne introduce în poveste și în delicioasa toponimie a geograficului imaginat, dar face și un succinct inventar ce-i asigură contextul mitologic, pregătindu-ne de toată ironia cu care va fi tratat subiectul, în centrul căruia așează cu mult umor celebra problemă a identitarului nostru tocit (livrat mereu în anii în care s-au purtat războaiele daco-romane, învățați pe de rost, care ne-au lăsat mereu cu întrebările nerăspunse în brațe).
Identitar chestionat imediat într-o ședință cu primarul, viceprimarul și popa pe traseul școală, stradă și spital (mult invocata coloană vertebrală a filozofiei administrative românești, care n-a reușit să-și așeze una peste alta vertebrele să-i ridice României spatele drept, mereu pusă la îndoială de lipsa cvasitotală a investițiilor în infrastructura de acest tip, fără de care nu are cum să se asigure nici măcar funcționarea, darămite dezvoltarea rurarului), care prezintă filosofia ce stă la baza problemelor demografice cu care se confruntă comuna Craiu (ca de altfel mai toate comunele de pe la noi). Și care ne aduce în prim plan trei actori foarte buni, ce reușesc să țină autoritar în mână, în chip complementar, destinul comunei Craiu, teatrul popular propus (în care satira e vedetă) și sala de spectacol din care se vor auzi încontinuu hohote de râs.
Primarul Constantin Păciugă este un fascinant Cezar Amitroaei, care-l ține bine pe maimarele comunei de brăcinarii pe care nu uită nicio clipă să-i vâre personajului său pe sub costumul de stofă de mileniul trei cu care-și acoperă elegant demnitatea de a se număra printre primele spițe ale generațiilor ieșite din opinci și cămeșoaie, ținând chiar pasul cu moda vestimentară a vremurilor (!). Cu aceste sfori sunt legate deștept izmenele lingvistice și cutumele tradiționale în care este ancorat simpaticul primar, trase pe sub discursul patriotard și mitologiile proaspăt reinventate (de sorginte Pavel Coruț!) parcă anume pentru oameni cu ocupație atât de nesolicitantă și minte atât de odihnită ca a lui, încât să le aprofundeze și să le folosească doct în discursurile lui politice și electorale, prin care speră să se păstreze etern în funcția în care l-a cocoțat comunitatea asta debusolată. Pe care o hrănește cu filosofie de pahar, antropogenetică tovărășească și truisme de tot felul, extrase deștept din proverbialul românesc, presărate cu citate savante latinești, actualizate și strecurate abil în colocvialul cu care pare (și speră) că-și asigură mereu intențiile persuasive (foarte bun pe rostire Cezar Amitroaei!), indiferent de interlocutor, în sarcina lui fiind puse expunerea teoriilor despre originile poporului român.
Greu să-i țină piept vicele (dar nu chiar așa de greu) Liviu Pietricică al unui foarte bun Gheorghe Frunză, și el cu același entuziasm de pahar ca și primarul cu care se prinde mereu în întrecere, omul cu mai multe soluții și mai puțină putere, deschis la suflet și la propuneri și închis la pungă (lăsat mereu de primar să le închidă oamenilor gura cu lipsa de fonduri).
Între ei se învârte mereu cu socoteala făcută popa, preacucernicul Vasilică (Vasile Picioruș al unui evlavios Sorin Ciofu) care portretizează savuros noile fețe bisericești ale satului românesc, unse cu toate alifiile și mirurile care le apără de furia Domnului, cunoscător al tuturor păcatelor obștei, pe care le tot trece la catastif pentru când o fi nevoie, și trăgător de sfori și de clopote pentru mântuirea sufletelor din parohie, de la care caută mereu să tragă vreun folos (militează pentru construirea unui spital, doar-doar ar fi prevăzut cu o capelă!).
Genul de figuri locale care sunt mereu deservite de personaje precum Vera, harnica secretară de la Primărie a energiceiGina Patrașcu Zamfirache, și Ion, omul bun la toate de la aceeași Primărie a unui fermecător Răzvan Amitroae (dotat deștept cu noua ladă de zestre ACME!, parcă anume lăsată de strămoși ca să dovedească gena noastră atoateștiutoare!; el taie lemne, cosește, montează, demontează, instalează orice cu toate uneltele și cunoștințele necesare și face rost de orice produse sau servicii (minunat se prezintă Răzvan Amitroae în monologul cu pricina).
Cei doi fac împreună toată treaba ce duce mai departe viața comunității. Bolnavi de boala numită „sat” cu care au fost diagnosticați și respinși (de orașul în care fie nu au putut să se adapteze, fie nici nu au îndrăznit măcar să-i treacă pragul), ei sunt vocile pe care Andrei Măjeri plânge soarta ruralului amenințat cu dispariția (după ce că în sat nu s-au mai născut de mulți ani copii, nici lor, pare-se printre cei mai tineri de pe aici și cei mai dispuși să rămână pe loc, nu le este hărăzită o soartă care să-i asigure un viitor comunității, în ciuda poveștii romantice în care narativul îi leagă, Vera fiind o femeie de 45 de ani). Gina Patrașcu Zamfiracheîși înfige abil tăișul monologului despre privilegiile copilăriei la țară în tortul dramatic din care va tăia atent feliille epicului pregătite pentru Sărbătoarea Craiului împreună cu Ion, colegul și tovarășul ei de singurătate, sărbătorind comuna că există, deși iubirea din ea pare (sau doar părea) să fi murit.
Unde în altă parte să le inventeze un festival problemelor astea grele cu care se confruntă oamenii locului (în condițiile în careCăminul Cultural s-a dărăpănat, nefolosit de multă vreme pentru scopul în care a fost creat) dacă nu la cârciuma satului (la crâșmă măcar vin oamenii!), inspirat intitulată „La Academie”. Aici se vor aduna, după o atentă preselecție de care se fac responsabili Vera și Ion (care le vor găsi pe toate necesare și chiar le vor inventa acolo unde nu există!), cele mai bizare propuneri de autentic românesc care pregătesc spațiul pentru noua sărbătoare, proiect din fonduri europene care impune o astfel de abordare.
Casa defunctului Mitică Cojocariu, scos acum poet popular (ultra naiv!) este făcută memorial în lipsă de alt artist local căruia să-i fie dedicat un spațiu muzeal (foarte bună scena învârtită în jurul versurilor savante ale lui Mitică Cojocariu în care, la nașterea ideii, vecinii interpretați de Sorin Ciofu, Daniela Bucătaru și Radu Dragoș – dispus să-și asume emfatic și rostirea versurilor invocate la serbare –, învârt cu atenție banalul, amestecând delicios invidia și sentimentul proprietății și statorniciei pe pământuri cu bârfa și dialogul de dragul dialogului, încrucișându-le între surcelele proaspăt tăiate de vecină chiar în scenă și aruncate de la unul la altul în jurul unui joc de-a conversația despre iepurii ilustrului răposat!).
Continuându-și pledoaria din rolul inițial, Ioan Crețescu (Leontin Puiu, fost Prolog) dezvoltă senzațional, ironico-melancolico-savanto-paranoid, legendele locale ale universului toponimic crăiesc-zamolxian în rolul artistului regional sculptor în mămăligă, cu traumă personală oglindită cu tot, coborându-și deștept dacul de pe propria columnă direct în Cetatea Romei (unde i-au purtat neajunsurile vieții pe soția și copilul lui, care nu s-au mai întors niciodată în țară, pierduți pe vecie pe meleagurile altor șapte coline născătoare de mălai), altarul creațiilor care l-au ținut în viață și îl fac să meargă înainte, privind cu atenție către detalii din spatele ochelarilor cu fund de borcan care-i atestă vederea slabă și-i justifică nevoia de a iscodi fără încetare preajma daco-romană, parcă în căutare de noi și noi dovezi ale genezei naționale. Bucurându-ne cu istoria mistificată a acestei zone îmbelșugate care i-a distras lui Traian atenția de la sfânta Romă, Ioan Crețescu explodează în monologul despre arta lui, care va asigura sărbătorii satului exponatele din mămăligă necesare întru estetică autentică (un inventar al bijuteriilor de sorginte dacă, Tezaurul căruia i-a adăugat un Isus Cristos, crăpat pentru că se roagă!), prinzându-se în legământ să execute și bustul lui Mitică, noul poet regional, țăran dac ce poate fi lesne abstractizat în chip de iepure dintr-o mămăligă vârtoasă din mălai grunjos (!).
La sărbătoare are să se prezinte și Tudorel al unui ingenuu Ionuț Crețu (încă elev, folosit alternativ în distribuție cu Matei Său), personajul căruia i-a fost rezervat cel mai curat moment în economia acestui spectacol. Autorul câtorva sensibile scene de emoție pură (foarte interesantă opțiunea lui Andrei Măjeri care adaugă un plus emoționalului prin aceste prezențe fresh), acest candid personaj anacronic rămâne fără Mihaela, vaca lui dragă ce asigura pricesnile la biserică preacucernicului popă Vasilică (!), animalul spulberat în plină noapte de neatenția la volan a unei dive de altădată pe nume Corina Rîmeș, invitată de țărani să le prezinte evenimentul ca parte de răsplată din înțelegerea amiabilă în urma accidentului (sărbătoarea pentru care Tudorel a pregătit un ingenios dans al talăngilor!).
Demnă, elegantă, inteligentă, interpretată emoționant de Daniela Bucătaru, această divă (care va servi deopotrivă și unei interesante paralele urban/rural în destinul femeilor, prin comparație cu Tanti Chiva) și-a trăit gloria cu ceva decenii în urmă și acum îi traversează încă apusul, hrănindu-se din nostalgia celor ce încă o mai recunosc din amintirile emisiunilor tv de altădată (simpatic gestul în care diva și popa își încrucișează mâinile spre a fi sărutate de evlaviosul primar!, în timp ce bărbații surescitați invocă momentele ei de glorie, plătite scump cu tot eșecul din viața personală), rămasă cu frământările la vedere, fixate în privirea pătrunzător-melancolică și gestualul ei reținut dar încă plin de grație, numai bune de dezvelit printre oamenii ăștia deschiși din locul ăsta cu așa vibrație bună care o primește cu brațele deschise.
Tanti Chiva (Paraschiva Văcăruș) este o excepțională Crenola Muncaciu, care dă viață cu mare forță unui personaj arhetipal senzațional, cred că cel mai încărcat de autentic, simbolistică și farmec ce i se putea imagina unei țărănci moldovence, ce marchează decisiv, înainte de memorabilia scenă de final, în alte două scene: bântuită mai întâi memorabil de fantoma răposatului ei soț Elisei, ea construiește la superlativ povestea (excelent sprijinită scenografic și modulată din ecleraj și înregistrări audio) cu strigoi extrași și tălmăciți local din bestiarul românesc (prevăzut cu superstiții și ritualuri însoțitoare care te pot ajuta să te descotorosești de ei), înfigând furca drept în lecturile înfricoșătoare ale copilăriilor noastre din care și-a extras și curajul de a săpa după soluții la fel de înspăimântătoare; o scenă mai concentrată, însă cu mare impact, este cea a prezentării coșului de merinde la sfințit – un inspirat monolog, valoros lingvistic, ce conține enumerarea bucatelor pregătite pentru prăznuire).
Destinele celor două femei vor fi prezentate în paralel printre paharele încrucișate întru destăinuire prin intercalarea emoționantă ale replicilor din cele două monologuri individuale, două drumuri inițiatice către propriul sine și către găsirea rostului în fiecare dintre lumile atât de diferite (la oraș și la țară) ce le-au pecetluit soarta în chipuri distincte și totuși atât de asemănătoare, damnate amândouă la suferință, apăsate de aceeași tristețe pe care însă doar una dintre ele este obligată să o disimuleze. Aici este tranșat definitiv clivajul pe care l-a cunoscut autenticul general uman prin smulgerea uneia dintre rădăcinile pomului identității din brazda de sub plug și mutarea ei într-un pământ mai fertil al făgăduinței, lângă asfalt și betoane, sub promisiunea unui mai bine care se traduce tot mai mult azi în „fake it till you make it”.
Ceea ce se întâmplă azi însă din nefericire și la țară, „La Academie”, în ruralul deja compromis care va găzdui Sărbătoarea Craiului, ediția princeps a unei sărbători deja tradiționale (!) care așează românii la locul lor, la baza alcătuirii lumii și Universului, evenimentul elaborat unde se vor dezlănțui în final eclectic energiile în momentele artistice pregătite de fiecare, pline de surprize care mai de care, descătușate printre scaunele albe de plastic, azvârlite de Prolog (trecut și el între timp prin criza identitară de Ceas rău! înainte de a se face Epilog și a-i alinia pe toți sub plăpumi ca să le tragă concluziile) într-un moment intens și atârnate în cele din urmă de tavan pentru a elibera scena, ocupată în forță de toată furia și frustrarea, niciodată exprimate, ce zăceau neștiute în aceste suflete, ce părăsesc astfel simbolic spațiul cârciumii și pun stăpânire pe cel artistic.
O stare. Un spirit. Poate chiar academic.
„Năvalnicul” de Craiu.
Hic sunt leones.
„La Academie” de Alexandra Felseghi
Teatrul „Mihai Eminescu” Botoșani
Regia: Andrei Măjeri
Scenografia: Adrian Balcău
Coregrafia: Victoria Bucun
Muzica originală: Adrian Piciorea
Light design: Andrei Măjeri
Foto spectacol: Albert Dobrin
Distribuția:
Prologul / Leontin Puiu: Ioan Crețescu
Primarul (Constantin Păciugă): Cezar Amitroaei
Viceprimarul (Liviu Pietricică): Gheorghe Frunză
Părintele (Vasile Picioruș): Sorin Ciofu
Ion, omul bun la toate de la Primărie: Răzvan Amitroaei
Vera, secretara de la Primărie: Gina Patrașcu Zamfirache
Vecin 1: Radu Dragoș
Vecin 2: Sorin Ciofu
Vecină 3: Daniela Bucătaru
Tanti Chiva (Paraschiva Văcăruș): Crenola Muncaciu
Tudorel: Ionuț Crețu / Matei Său
Corina Rîmeș, fostă divă: Daniela Bucătaru
și
Mihaela, vacă din rasa Kastroma
Durata: 1h 50min (fără pauză)
Luciana Antofi 