Ana are mere. Așa a început Ana să scrie.
Ana are printre mere un măr imaginar. Așa s-a apucat Ana să viseze.
Ana feliază mărul imaginar. Așa s-a pornit Ana să împărtășească.
Ana gustă din fructul imaginar împreună cu ceilalți. Așa fixează Ana borna la kilometrul zero.
Ana e liberă să cultive o livadă de meri. Așa începe Ana să pășească în suferință.
Ana vrea să uite că are mere. Așa speră Ana să se vindece.
Ana scrie. Ana joacă teatru.
„Kilometrul Zero (The Revolution Project)”. O bornă fixată în scena Sălii Majestic a Teatrului Odeon de Andrei Măjeri. Întru aducere aminte. Și tămăduire. Un spectacol despre vindecare. De rănile trecutului și cicatricile viitoare ale prezentului, de cutume maladive și stereotipuri strâmbe de educație și comportament social, de frici proprii și colective, de umilințe personale și naționale, de inerții distrugătoare și intoleranțe intolerabile.
Și de memorie. We just need a closure…
Revoluția din 1989 este revoluția noastră, a tuturor. A fiecăruia dintre noi, născuți înainte sau după acel decembrie însângerat, așa cum ne-a rămas ea în memorie ori numai cum ne-a fost povestită de alții. Este o poveste cu mii de povești, așezate unele lângă altele cu nostalgie, cu regret, cu ușoară duioșie sau doar infinită îngăduință, dintr-o oglindă fermecată prin care privim înapoi către acest moment de renaștere, și numărăm, în fiece iarnă în care ne încumetăm să înfruntăm din nou chipul zugrăvit de ea, anii care s-au scurs de atunci. Și tot nu… Sau poate…
Nu numai Ana are mere. Și Saviana Stănescu (dramaturgul româno-american – în vârstă de 22 de ani la revoluție – venit de la New York la sfârșitul anului trecut să dezvolte un proiect unicat despre ce înseamnă pentru cei din diaspora întoarcerea acasă) are mere. Așa a început să scrie „Kilometrul Zero (The Revolution Project)”, sub presiunea bastonașelor aplecate, înșirate unele după altele să lege întru sens literele pe un caiet de tip unu și a bastoanelor în care s-au transformat mai târziu cuvintele ce au crescut din ele și care s-au întors să încovoaie spinările ce n-au mai putut să rabde atâta aplecare…
Și regizorul Andrei Măjeri (născut în 1990) are mere. Așa că a luat textul Savianei Stănescu și a intrat cu el în teatrul Odeon să-l exploateze pe scenă. Și a început să lucreze cu Ioana Bugarin, Diana Gheorghian, Nicoleta Lefter și Alexandru Papadopol. Și ei au desagul plin cu mere și cu povești despre revoluție, ale lor și ale personajelor pe care le interpretează. În marșul soldaților ce defilează către libertate pe ecranele de pe scenă, testimonialele celor patru actori, filmați în cabine și pe holul teatrului – care-ți creează la începutul spectacolului așteptări pentru un eveniment-document – sunt completate, scenă cu scenă, de tablouri teatrale în desfășurare, intercalate într-un crescendo de emoții către un fir narativ comun. Într-o convenție confesivă de explorare și autoexplorare a tuturor fațetelor evenimentului cu pricina și a consecințelor lui până azi, într-o cheie asumată și recognoscibilă pentru fiecare dintre noi și atunci și acum, ceea ce imprimă naturalețe jocului actorilor, foarte buni cu toții, în mișcarea și rostirea scenică, și consistent verosimil poveștilor cărora le dau viață. Cu multă energie, cu umor, cu sarcasm pe alocuri, uneori cu nedisimulată tristețe, alteori cu vigoarea temerarilor, cei patru se completează autentic (ingenua Ioana Bugarin, reprezentantul candid al generației născută după Revoluție, curioasă și efervescentă, dornică de acțiune și rezolvări prin scotociri ingenioase – foarte bun textul, dar și ferma dirijare a regizorului – în viețile și vârstele Nicoletei Lefter/copilul, ale lui Alexandru Papadopol/adolescentul și ale Dianei Gheorghian/tânărul, în rolurile lor autentice din decembrie 1989, dar și a felului în care fiecare dintre ei și personajele lor au ales să înțeleagă, să traverseze și să se adapteze anilor care s-au scurs de atunci și temelor pe care societatea a catadicsit să le livreze întru cercetare și asumare).
Cu toții prinși în cutia neagră din mijlocul scenei, care se umple încet de culorile fiecăruia (într-un melanj multimedia coerent video-light-sound, funcțional și de sine-stătător, care încadrează iscusit și amplifică emoția din jocul actorilor) pe măsură ce se mai aduce nițică lumină în poveștile lor, singura care pare să fi înregistrat toate datele zborului de 30 de ani către acum, doar-doar ne-om lămuri, ascultând vocile din carlingă, dacă nava s-a prăbușit, planează ori doar se zbate în derivă pe cerul iluzoriei noastre libertăți. Și poate i-om găsi, înțelegând, viteza, altitudinea și consumul de carburant potrivite pentru un zbor serios de acum înainte.
Merele Anei și ale noastre, ale tuturor, se strivesc implacabil în conștiința din nou trezită la realitate și repede încastrată înapoi în imaginar, în jocuri de apărare a minții de ploaia de gloanțe (cel mai puternic tablou al acestui spectacol) din locul în care poveștile tuturor converg într-o singură imagine (răsturnată!, a Teatrului Național în Piața Universității), la kilometrul zero al democrației noastre, încă fragilă.
Toate lucrurile importante încep cu o propoziție simplă.
Ana are mere. Now we have a closure.
„Kilometrul Zero (The Revolution Project) ” de Saviana Stănescu
Teatrul Odeon, Sala Majestic
Regia: Andrei Măjeri
Scenografia: Constantin Ciubotariu
Sound design: Adrian Piciorea
Video creation: Ioana Ilaș Bodale
Light design: Andrei Délczeg
Instalație multimedia: Luca Achim
Cu: Ioana Bugarin, Diana Gheorghian, Nicoleta Lefter, Alexandru Papadopol
Data premierelor: 27 septembrie / 1 octombrie 2020
Durata spectacolului: 2 ore
Luciana Antofi 