CassandrA. Începutul și sfârșitul tuturor lucrurilor dintr-o poveste fără de sfârșit. Un punct magic pe drumul de la A la A care trece obligatoriu prin A. Din „A fi femeie”. Un morfem dintr-un mod nepersonal fără de care infinitivul existenței nu ar fi posibil. Și nici genul astfel născut. Și niciun verb care să-i pună în mișcare vreo noimă.
A fi femeie. A scrie despre a fi femeie. A tăcea despre a scrie despre a fi femeie. A vorbi despre a tăcea despre a scrie despre a fi femeie. Infinitive ciclice pentru geneza și parcursul unei nevoi de înțelegere și asumare a propriei feminități. De data asta a Cassandrei. Și a creatoarelor ei. De obicei a oricărei alte femei.
A fi Cassandra este și mai greu. Pentru că, după ce te înțelegi, trebuie să te și mărturisești. Întâi ție, apoi celorlalți. Care știi precis că-și asumă mult altfel feminitatea. Și oricum n-ar pricepe ce înseamnă a fi scriitoare și a rămâne fără voce în ziua în care trebuie să scrii și să citești elogiul mamei tale care nu mai este. În timp ce faci legăturile necesare cu cine a fost, cu cine ești tu, cu cine nu veți mai fi, împreună și separat, dar și cu cine veți fi în memoria celor care vor catadicsi să-și mai amintească cine ați fost. Voi și cele care v-au creat, poate chiar două autoare canadience (Norah Sadava și Amy Nostbakken) ale unor pagini dramatice de cea mai bună calitate, din lungul șir de femei de care a fost nevoie să se ajungă până aici. La Apollo 111.
A fi Leta Popescu înseamnă încă și mai mult. A înțelege toate înainte menționate, a simți valoarea textului dramatic, a intui potențialul lui teatral și a zugrăvi, în cea mai robustă dezlegare a tâlcurilor din straturile-i cele mai ascunse, portretul Femeii. Scurt, categoric, dureros. Un bisturiu care taie precis în cruce de-a lungul și de-a latul pieptului femeii, sub amenințarea că priceputul chirurg va părăsi sala de operație înainte să-i coasă la loc rana sângerândă. Crestându-i astfel, fără milă, viitoarea cicatrice a unui destin, poate previzibil, fatalitate la răscrucea căreia se va iți curioasă o inimă bătând ștrengărește în joaca de a-i redesena nebănuitul și de a-i redefini surprinzătorul unei posibile noi anatomii, emoțională, vizuală, muzicală, coregrafică. Pe scurt, a face teatru.
N-am ales întâmplător acest punct A pentru a vorbi despre performanța Letei Popescu. Pentru că spectacolul „Cassandra” montat la Apollo 111 este o bijuterie teatrală în sine, un inel dramatic gravat cu două interpretări actoricești de top ce țes abil filigrane muzicale, coregrafice și de ecleraj, un inel care se închide priceput în jurul unui deget al femeii, altul decât convenționalul inelar, reușind să se definească și ca unul dintre cele mai frumoase și mai rotunde eseuri despre feminism pe care mi-a fost dat să le văd până acum. Fără să se vândă ca atare. Mesajul lui puternic este construit inteligent, din cărămizi de teatru solid, de cea mai bună calitate, peste o înțelegere și o asumare a unei teme curajoase despre care se vorbește arareori atât de clar și de frust și, în același timp, atât de elaborat, păstrând concentrarea pe punctul lui de plecare și întorcându-se mereu la el prin simplificare până la esență. E adevărat. E demonstrat. E intim. E curat.
„Ce moștenim de la mamele noastre și ce înseamnă să fii femeie sunt întrebări care mi-au dat bătăi de cap de când mă știu. Tocmai de aceea am și acceptat să montez acest text propus de Vanner Collective. Provocarea a constat în a găsi echilibrul între raportul nostru la feminitate/feminism și discursul autoarelor canadience. A împăca aceste două culturi, România-Canada, cu uriașele diferențe de modele feminine a dus la un spectacol hibrid. Suntem undeva „între”. Împreună cu actrițele Denisa Nicolae și Mihaela Velicu, am creat un portret al femeii care unifică atât personalitățile noastre, cât și personalitățile autoarelor. A ieșit o Cassandra ciudată, puternică, vulnerabilă, sexi, copilăroasă, nostalgică uneori, căreia, metaforic sau nu, bărbații Tudor Prodan (scenografie), Ștefan Lupu (coregrafie) și Mihai Dobre (muzică) i-au creat un spațiu de joacă teatral, duios-tăios. Invit spectatorii, și mai ales bărbații, în mintea Cassandrei!”, se mărturisește Leta Popescu.
O fi greu în mintea Cassandrei?!..,
Să pornim din punctul A, de unde se poate rezolva orice: o baie fierbinte în cadă. Locul unde femeia se poate relaxa și detașa suficient ca să se gândească și să privească mai bine către orice. Poate chiar către joaca de-a sinele, de la orfele la orfelină.
Spectacolul debutează excelent cu un bocet, interesant reținut, ce țâșnește în semiîntuneric, un fel de scurt FemininAlert, o tânguială deloc patetică în duet (ce se va dovedi lait-motivul acustic al spectacolului, foarte interesant construit muzical – felicitări Mihai Dobre și Daniel Octavian Nae – o combinație minunat dozată de candid și funeral, cu accente stridente de revoltă și ruperi de ritm pentru senzual, erotic, ironii și sarcasme), din care se ridică, cu o aparentă indiferență îmbrăcată deja în ceva straturi de dispreț, vocea cu ecou a Cassandrei, care anunță enigma ce urmează a fi rezolvată odată cu această baie fierbinte: moartea mamei. Așezată deja pe o metaforică masă succesorală pentru dezbaterea moștenirii feminine, cada de baie, din care se arată cele patru mâini și patru picioare ale Cassandrei, atingându-se, amușinându-se, contorsionându-se, într-un spasm de feminin la pătrat, pe două voci excelente, Mihaela Velicu și Denisa Nicolae, care caută, și reușesc cu mare succes, să-și armonizeze femeile dinăuntru. Și din afară. Două actrițe puternice, senzuale, angajate total (rostire, mișcare, coregrafie) într-o joacă de-a căutările și prelungirile nesfârșite una în cealaltă a fiecărei emoții pe care o au de trăit și somatizat, sincron și complementar, pentru a articula trăirile uneia și aceleiași femei, ce încearcă să găsească cea mai bună cale pentru a-și duce crucea. În timp ce emoționalul lor e expediat în rece, ironic, sarcastic, dezbrăcat de orice dulcegărie, de roz, de puf, de paiete și ștrasuri, de tot clișeisticul și stereotipiile în care sunt trimise de obicei femeile, despuiate (chiar și la propriu, până la o lenjerie intimă, simplă, albă) de orice fel de podoabă sau artificiu cosmetic ori vestimentar, regizoarea mizează totul pe frumusețea naturală și senzualitatea celor două actrițe și reușește să vândă astfel un feminin brut, la vrac, din care fiecare poate să-și taie ce felie dorește, căruia nu se ferește să-i lase la vedere asperitățile, indignările și răzvrătirile pe care femeia le tace și le ține de-a lungul vieții departe de ochii tuturor, în timp ce pregătește oăle și făina (excelente scenele!) pentru a umple universul de șnițele ce se vor încinge în băi de ulei al căror parfum de prăjeală îi vor demonstra seriozitatea și devotamentul față de cei dragi. De care va căuta să nu se atingă, spre a păstra în forma cea mai bună carnea de pe propriile oase, după ce a frăgezit-o bine cu ciocanul pe tocător (cine știe, poate o mai fi nevoie într-o zi de un șnițel!…), până când îi va deveni toacă pentru ultimul serviciu religios la care va lua vreodată parte (!).
Împreună cu scenograful Tudor Prodan (care a imaginat în mijlocul scenei un altar al femeii, o cadă de baie în care se retrage cu sine, o piscină pentru vise ce e musai să poată fi folosită ca blat de bucătărie, catafalc totodată pentru toate durerile ei nerostite și reprimate), coregraful Ștefan Lupu și light designerul Marius Nițu, Leta Popescu a reușit să creeze consistente tablouri teatrale, într-un ludic interesant prin care decupează cele două actrițe după bunul plac și le reasamblează ghiduș, alternând frânturi din ele, ca într-un puzzle vivant continuu, din care piesele sar și se reașează în cele mai năstrușnice chipuri, cât să te țină captiv în bucuria descoperirii și descifrării lor. Distrugând și reconstruind întruna femeia.
Cassandra. Un strigăt de trezire pe două voci din același piept, tandemul de zile mari Denisa Nicolae – Mihaela Velicu, în sincronizări și desincronizări ingenioase, atent studiate și minunat puse în practică, două corpuri din care se naște lejer unul singur, într-un joc excelent al unor poziții imposibile fizic, augmentate ingenios prin completare, care slujesc celor două jumătăți ale unui suflet mereu pereche cu el însuși dintr-o dedublare necesară, o femeie și alter ego-ul ei care stau mereu la sfadă încercând să ia de fiecare dată cea mai bună decizie. În marea de modele feminine ce i-au fost puse mereu sub nas și în preajmă parcă anume spre a le detesta și a-și impinge limitele până acolo unde nu va mai fi nevoită să le repete greșelile și să-și croiască fatidicul previzibil.
Cassandra. Clișee și stereotipuri peste care încearcă, fără mare succes, să lege un șorț de bucătărie pentru a se prezenta la datorie, în timp ce se presupune că-și pregătește actele pentru o altă stare civilă, dimpreună cu chiloții, ovarele și mișcarea necesară pentru a-și proba utilitatea, undeva între obligație și pricepere. Dacă se poate la superlativ, după modele adânc întipărite în conștiința publică drept repere de feminitate și moralitate. din care și-au construit strălucirea (Audrey Hepburn, Lady Di, Diane Keaton, Marilyn Monroe), pe altarul căreia au fost obligate să-și aducă cele mai odioase ofrande (divorțuri, trădări, gesturi de suicid, sarcini pierdute, boli). Iar dacă nu se poate, urmând să existe scurt, fără consecințe, sub amenințarea blamului ce-I va avea de înfruntat pentru curajul de a pune în pericol specia prin refuzul de a o duce mai departe. Sfârșitul poveștii fără sfârșit.
Cassandra. Jocuri dureroase în oglindă (chiar și la propriu, excelentă opțiunea, prelungită în monologurile intercalate care oferă perspectivele paralele asupra vieții ale mamei și fiicei) despre asumare și devotament, loialitate și sacrificiu, tradițional și contemporan social, prelegeri fine, inteligente, discursuri răstite la para de duș din ceremonia unui rămas bun către tăcerile la genul feminin ce se aud urlând din capacul unui sicriu ce are să cadă cu zgomot peste pieptul care le-a tăcut și se vor preface curând în țărână.
Acum e rândul nostru. Nu suntem primele care nu cred în ce spun, suntem toate. Care toate? Care una? Cine?…
Haideți să facem o baie fierbinte, apoi dau eu o bere! Neagră. La halbă. Pentru mine. Pentru tine. Și pentru cine ne vede, ne aude, ne respectă, ne amuză, ne fute!…
La „The communist daughter”.
P. S.
A! Am uitat de nesfârșit: te voi purta mereu cu mine, mamA!
CassandrA
„Cassandra” de Norah Sadava și Amy Nostbakken, Traducere: Denisa Nicolae
Teatrul Apollo 111
Regia: Leta Popescu
Scenografia, decorul și costumele: Tudor Prodan
Coregrafia: Ștefan Lupu
Muzica originală: Mihai Dobre
Light design: Marius Nițu
Sound design: Daniel Octavian Nae
Pregătirea muzicală: Oana Pușcatu
Foto: Isidor Popescu, Sorin Florea
Alte contribuții: Cristina Milea, Andrei Mihai, Roxana Jitaru, Miruna Gheorghiță, Mădălina Haiducu
DISTRIBUȚIA:
Denisa Nicolae și Mihaela Velicu
Durata: 1 h 25 min
Luciana Antofi 