Sunt Ariadna, mi se spune Lorena Luchian. Sunt Penelopa, mi se spune Crenola Muncaciu. Sunt Fedra, mi se spune Dana Bucătaru. Sunt Deianira, mi se spune Lenuș Moraru. Sunt Briseida, mi se spune Ella Nistor. Sunt Hipsipila, mi se spune Lidia Uja. Sunt Medeea, mi se spune Silvia Luca. Sunt Enone, mi se spune Irina Mititelu. Sunt Elena, mi se spune Gina Patrașcu-Zamfirache.
Sunt femeie și sunt Eroină. Sau invers.
Sunt îndrăgostită. Sunt părăsită. Sunt uitată. Sunt geloasă. Sunt tristă. Sunt deznădăjduită. Sunt disperată. Sunt gata să mă ridic, să lupt, să vâslesc, să înot, să mă vindec, să merg mai departe. Și să continui să iubesc.
Un echipaj feminin de 8+1 la vâsle într-o barcă pneumatică. Kolibri. Înaintând îndrăzneț prin apele patriarhatului, sătul de atâta uitare și așteptare, doar ca să împingă lumea bărbaților înainte. Nimfe, nereide, naiade, driade sau chiar zeițe, totuna. Figuri feminine mitologice, Eroine vâslind cutezător prin istorie, iscălind cu rănile iubirilor nedrepte de care au parte scrisori de dragoste către bărbații lor, „eroii”.
Eroinele se nasc în fiecare zi, sunt uitate în fiecare zi și pleacă în fiecare zi către țărmuri mai însorite. Uneori se nasc la Botoșani și se plimbă victorioase prin țară, cu iubirile la vedere, să le fie admirate de toată lumea. E cazul „Eroinelor” lui Andrei Măjeri de la Teatrul „Mihai Eminescu” care și-au plimbat barca pneumatică și pe la noi prin urbe la sfârșit de martie (cu două reprezentații la Teatrul Apollo 111), smulgând aplauze și stârnind furori în urma trecerii vijelioase prin emoționalul bucureștean.
Sunt multe feluri în care mi-aș dori să nu le păcătuiesc heroidelor lui Ovidiu și Eroinelor lui Andrei Măjeri. E un spectacol dintr-un șir lung de spectacole la care am asistat în ultima vreme care s-a așezat cuminte, bucată cu bucată, ca paginile unui roman bine scris între coperțile cele mai potrivite, acum cu cotorul la vedere între cărțile așezate pe raft, pe care nu mai trebuie să-l răsfoiești ca să ți-l aduci aminte pentru că știi nu-l vei uita multă vreme. E genul ăla de spectacol care, după ce închizi ușile, ferestrele și ochii și te cuibărești tremurând în așternuturi, îți sare de undeva dinapoia pleoapelor, ca un altfel de acasă, inventat anume în vise să-ți adăpostească neliniștile, fricile și suferințele tale (de femeie sau de bărbat deopotrivă) de peste zi, sub rezerva intuiției că nu vei găsi o soluție salvatoare până în zorii zilei. Numai ca să te țină în viață pentru a căuta o soluție și-n noaptea ce-i va urma.
Și ele dor. Și plâng. Și cântă. Și-ți dansează prin minte cu arabescuri pe care buricul eroinelor ce le-au plăsmuit l-a desenat în tine poate într-un foarte scurt moment din spectacol. O clipă senzuală care s-a transformat într-o nouă cădere a Troiei, după care doar Mâhnirile au mai rămas în picioare.
Eroinele astea aproape că nu au nevoie de eroi. Ei sunt doar niște pretexte, niște destintari (evident, deloc anonimi) ale uneia și aceleiași iubiri, curată în ciuda tuturor prihanelor care i-au mușcat beregata, rămasă suspendată pe un istm ce se străduiește din răsputeri să separe dar și să țină laolaltă continentele emoțiilor lor despărțite de întinderile nesfârșite de apă, între două mări care se sparg precis de o parte și de alta a stâncilor ce se înalță pe insula singurătății tuturor, cătând să-și întâlnească și să-și armonizeze undele, doar pentru a putea desluși rândurile așternute și trimise către zările depărtărilor lor dinspre celălalt capăt al călimării.
Nici de lecții sau de profesori de zbor nu par să aibă nevoie Eroinele. Ele se hrănesc și se înalță cu propria dragoste, până la capăt nemărturisită, neîmpărtășită sau neîmplinită, dusă mai departe în fiecare lacrimă și în fiecare bătaie de inimă cu care i se scrijelesc ritmurile amețitoare ale alergării, sângerarea și cicatricile din momentul în care căpăstrul potrivit le-a scos din trapul hergheliei cardiace pentru cel mai important galop. Apoi se ridică domol, pe aripile dragostelor curate care le cresc lungi și ascuțite înăuntru, până la cerul eternității, unde vor pluti întru admirația muritorilor ce le vor consemna zborul pentru ca și alți muritori să-și aducă aminte și să privească mereu în sus. În timp ce toarnă precis sare pe rănile patimilor lor pentru ca ele să doară și să sângereze nestingherite mai departe, ținând aprinsă pentru totdeauna flacăra inimilor tuturor îndrăgostiților lumii.
E focul despre care regizorul Andrei Măjeri vorbește atât de răspicat, că nici nu știi cum ai rezistat asfixiei după mai bine de un ceas și jumătate de respirație tăiată după respirație tăiată, țâșnite dintr-o dată din promisiunea anticului pur cu care ne așteaptă în scenă Ariadna (Lorena Luchian). În cântec trist, de sirenă (This Mortal Coil – „Song To The Siren”!), învăluită doar în lumina albastră a valurilor ce înconjoară insula pe care se trezește părăsită în urma primului naufragiu afectiv propus de spectacol în prima heroidă (așa este denumită epistola în versuri, în care se celebrează un erou sau un personaj celebru) a lui Publius Ovidius Naso, pe care eroina abandonată i-o adresează lui Tezeu (cutremurător în simplitatea mesajului său monologul cu care Lorena Luchian își articulează perfect dansul zbuciumat al durerii, candid și compulsiv în același timp). Actrița ridică în forță spectacolul și mizele lui încă de la prima verticală sub fluturările steagului alb, un S.O.S. disperat trimis către toate navele ce se depărtează de țărmurile pe care și-au uitat dinadins naufragiații dintr-un strigăt universal de ajutor al tuturor femeilor uitate pe insule ori în derivă în mijlocul mărilor emoționale în care-și pot afla sfârșitul. Un steag alb ce prevestește un final fericit pentru anunțatul război între sexe, o încercare preventivă a unei altfel de Pax Romana, o pace a zilelor noastre cu trecutul, cu tradițiile, cu diferențele de gen și cu moștenirea culturală (păstrată întocmai!), dar și cu petele aruncate de veacuri peste toată imacularea propusă, ținute la vedere în tot dansul ăsta alb, plin de sânge imaginar, împletit atent din firele tuturor Ariadnelor ce și-au ajutat Tezeii să găsească ieșirea ascunsă din labirint.
Invitând astfel la reconciliere încă înainte de orice dispută (excelentă cheia regizorală, calea albă, curată, de urmat) cu orice femeie-rană, ascunsă între bandajele cicatricilor ce nu pot fi vreodată acoperite, femeia căutând cu disperare să-și cuprindă iubitul prin așternutul gol din care a dispărut și în care nu s-a mai întors, femeia adulmecând răvășită după amintirea parfumului pielii lui, femeia revendicându-și îmbrățișarea meritată, nu doar cuvenită, plătită cu prețul așteptărilor crunte pe o insulă pustie ca oricare altă insulă a trădării, topită în albul cearșafurilor reci ce o țin împietrită pe stânca pustie fără niciun fel de încotro.
Atâta-i trebuie lui Andrei Măjeri să suporte anticul pur!…
Fairuz, „Wa Habibi”, și gata!, aduce în scenă contemporanul. Și eroinele, cu toate culorile lor stridente din cine știe ce epoci plauzibile (minunat contrastul din eclecticul propus de costume), cu barca lor cu tot, un club pentru un grup de susținere prêt-à-porter pentru această Ariadnă devastată, căreia îi vor împărtăși poveștile lor din alte iubiri, așternute printre pahare de Prosecco în alte scrisori, trimise către alți bărbați iubiți, întru alinare.
Reușind să conserve autenticul și veridicitatea antichității, cuvântul tradus și rostit contemporan prin personajele lui Andrei Măjeri își păstrează dimensiunea tragică și lirismul aproape intacte, fără strădania de a fi potrivite în versuri, opțiunile de vocabular și semantică asigurându-le totodată liricul, umanul, mitologicul, contemporanul și recognoscibilul de care au nevoie ca să fie primite. Cred că cea mai importantă trăsătură a spectacolului în această viziune regizorală este interconectarea astfel obținută între spații și epoci diferite care-și primesc cu prisosință universalitatea, atemporalul și aspațialul.
Publicul nostru poate mișca lejer eroinele astfel propuse prin case, piețe și parcuri, prin mirosul de ceapă prăjită care traversează coloana de bucătării a unui bloc comunist sau praful ridicat pe ulițe într-o zi toridă de vară într-un sat din Bărăgan, dar și printre aromele de parfumuri elegante puse în mișcare de alerta evantaielor precipitate prin sălile de bal, peste nasurile pudrate și clipirile dese ascunse vremelnic în așteptarea invitației pe ringul de dans, cu reverența deja pregătită către un posibil amorez.
Prin contrastele pe care le propune (scenografia contribuie mult la asta), regizorul reușește un nou tip de castitate, pur emoțională, însoțită de o sexualitate deloc convențională, un feminin frust de care greu se ating chiar și femeile și pe care regizorul Andrei Măjeri are curajul să-l abordeze frontal, caracterizat de lirism lucid de cea mai bună calitate, un atagonism în termeni de poezie din care rezultă un poem de o incredibilă forță emoțională, pe care a intuit-o în scrierile poetului Ovidiu și a așezat-o vertical într-o odă adusă femeii cu ironie, cu tristețe, cu suferință și cu durere, evitând vreo patină patetică ce i-ar putea distruge reglajele emoționale propuse.
Așa arată feminismul de pe barca pneumatică sosită să o salveze pe Ariadna. De unde (după șoc) se ridică iar anticul, la polul cromatic opus, printr-o Penelopă păstrată îndurerată sub vălul negru al văduviei, femeia-lacrimă scormonind după iubirea pierdută prin cenușa Troiei, adresându-se resemnată lui Ulise. De sub vălul care-i acoperă fața, Crenola Muncaciu dă pertinent glas acestei Penelope, femeia care și-a urmat soțul împlinându-și destinul pe tronul ei de regină în Itaca, asigurând nu doar trecerea bruscă de la alb la negru, dar și mutarea abilă între vârstele femeii, deschizând calea tuturor eroinelor să-și adauge poveștile sub crinolina generoasă pe care o deschide abil poalelor feminismului pe care și le pot pune acum liniștite în cap.
Într-un monolog de un altfel de răvășitor în care-și înrămează suferința, ea își așterne rândurile plângând Troia cea decăzută care nu merită patul ei atât de gol și de rece ori lacrimile căzute pe degetele ce țes obosite la giulgiul văduviei cu care-și păcălește orele nopții, demonstrând că puterea nu-i stă în tronul de regină ci în iubirea către cel plecat în războiul troian, învingătorul fără de semn rămas departe în cine știe ce colț de lume, poate prins în mrejele unor iubiri străine, din care grupul de sprijin al eroinelor caută să-l ademenească spre casă, însoțind-o pe Penelopa în strigătul sfâșâietor de chemare.
Strigăt colectiv în care se distinge brusc cel al Fedrei.
Cupid ain’t stupid at all!… Joacă dur, al naibii de dur! O Fedră șugubeață a Danei Bucătaru într-o vervă de nestăvilit, de care atârnă rănită inima fără știință ce în fața amorului se pleacă. De data aceasta avem de-a face cu o scrisoare de seducție a unei femei mai în vârstă ce-și declamă neputincioasă incestul, respectiv dragostea pe care o poartă unui tânăr care-i este fiu vitreg, Hipolit, prin care repetă o karmă a iubirilor interzise din familie. Soție a lui Tezeu și soră a Ariadnei (părăsită de același bărbat!), blestemată de zeița Venus să se îndrăgostească de fiul acestuia (din căsătoria cu Antiopa, regina amazoanelor), care o va respinge (și pe care, ca să se răzbune, îl va acuza că ar fi încercat să o seducă, ceea ce va duce până la urmă la moartea amândurora).
Condusă de pasiunea pentru Hipolit, driblând emoții de sub costumul sportiv cu numărul 18 (!) în care încearcă să se infiltreze în echipa tinerilor, Dana Bucătaru îi caută iscusită Fedrei toată pasiunea tinereții, de sub care vorbește convingător eroinelor, mărturisindu-și dragostea păcătoasă ce stă să pângărească un nume fără de reproș, o fiară îndrăgostită descătușând vâsla-suliță ajunsă prea târziu peste jugul-țintă al căsniciei din care-și dorește evadarea, convinsă că oribila crimă de a iubi devine artă când vina-i învățată-n tinerețe. Chiar și pecetluită de destinul blestemat al stirpei proprii, dragostea din inimă tot dragoste se cheamă și tot atâta înflăcărare produce în pântecul din care se nasc împreună păcatul și pedeapsa. Fedra căzută acum sub legea dată pentru toate, bacante-eroine însoțind-o cu toată empatia lor, mișcate în delir de zeul la care se închină, dansând dezlănțuite în lumina roșie a flăcărilor pasiunii. În care au fost mânate de amorul lor propriu dar și de alte amoruri care au străbătut întocmai istoria până azi, râvnind și ele la nurii vreunui tânăr arătos (pe ecranul laptopului Fedrei, Bogdan Iancu, dintr-un alt spectacol al lui Andrei Măjeri, acum Hipolit!), amestecați printre rugăciuni și lacrimi de neputință.
Cam atât despre adolescenta părăsită, nevasta preacurată și mămicuța porno, înghesuite în aceeași barcă alături de alte eroine ce urmează să-și spună povestea în acest Salon al refuzatelor, în care se celebrează eșecurile amoroase ce-și urmează cu sfințenie cursul biologic printre clipe de iubire și de dependență, țâșnite dintre pahare într-un dans erotic colectiv, din care se desprinde priceput Deianira a unei senzaționale Lenuș Moraru.
De sub dansul ascuns și învârtit abil între penele de păuniță cu care comentează excelent coregrafic (și incredibil de senzual!) preamultele infidelități ale celebrului ei soț Hercule, un om căruia Cerurile nu i-au părut prea grele dar care s-a lăsat de bunăvoie și mult prea ușor pradă rușinilor pământene, iubind fără-ncetare în stânga și-n dreapta, ea pregătește parcă în timpul discursului înflăcărat mantia otrăvită ce-i va aduce acestuia sfârșitul, acoperindu-i pentru totdeauna zorzoanele pe care le poartă întru ademenirea părții femeiești. Excelentă Lenuș Moraru în cea mai erotică și cea mai pătimașă interpretare, augmentând drama personajului (ea fiind și eroina supusă celor mai multe infidelități, cu toate ispitele, revoltele, invidiile și murmurul asortate, jucate la extrem într-un cuceritor monolog gestual care-i însoțește rostirea, sporindu-i gelozia și suferințele inimii, cătându-și reazem și empatie între brațele împreunate ocrotitor în jurul ei de celelalte eroine anonime, aflate acum cu ea în aceeași barcă ce caută să împiedice naufragiul tuturor.
Cătând să salveze de la înec și mesajul dintr-o altă sticluță, un nou S.O.S. plutind în derivă pe suprafața apei în speranța că-și va întâlni cititorul potrivit spre a-i asigura salvarea sufletului de slugă, poate chiar sticluța prinsă în lanțul de la gâtul Briseidei, o foarte puternică Ella Nistor. Actrița îi asigură eroinei impetuozitate în monologul cu care-și stârnește și îl susține în luptă pe cel iubit, Ahile, de lângă care a fost silită să plece în cel mai jalnic mod cu putință, vândută ieftin, fără măcar un sărut de rămas bun, o Briseida combativă, încă nedeznădăjduită, scriind cu patos iubitului ei Ahile, căruia i-a fost dată ca premiu de război pentru a-i fi concubină, obligat mai apoi să o dea mai departe lui Agamemnon (pentru că a refuzat să intre din nou în luptă; în societatea greacă miceniană, femeile captive precum Briseida erau sclave și puteau fi comercializate între războinici).
Plângându-și soarta de sclavă și așteptându-și răscumpărarea care n-a mai venit de la un iubit ce și-a lăsat așteptată faima de amant și de războinic deopotrivă, Briseida nu se mai poate consola decât în căldura de pe barca eroinelor („Calor”, Concha Velasco!) care parcă îi fac suportabilă durerea pe marginea prăpastiei unde lupta cu monstrul iubirii le perpelește pe toate, amenințându-le cu prăbușirea, refulată acum într-un chef cu întrebări retorice despre fatalitatea de a fi femeie.
Chiar și o femeie rămasă fără cuvinte cum e Hipsipila, o surprinzătoare Lidia Uja (la fel și propunerea regizorală!), fascinantă și convingătoare în monologul rostit gestual pe limba hipoacuzicilor, care lasă audiența fără răsuflare, în timp ce eroinele se străduiesc să-i descifreze din gesturi povestea și sensurile. După durerea care a lăsat-o fără cuvinte, tălmăcite apoi de înregistrarea telefonică ce-i însoțește jocul, ea sfârșește într-un dans compusiv al delirului gestual, scăldat în apele tulburi ale noului tip de singurătate, din care caută să se salveze cocoțându-se înapoi în barcă. Eliberată din sclavie (după ce a fost vândută de Femeile din Lemnos, descoperită că a reușit să-și salveze tatăl când acestea au ucis toți bărbatii de pe insulă), fostă conducătoare a insulei pe vremea când a fost vizitată de argonauți, cu al căror lider (lason) a avut doi fii, află că iubitul ei Iason a ales-o pe Medeea… femeia spre care-și îndreaptă acum blestemele (excelent condusă disputa dintre cele două)…
O Medee cool, cu rochie lungă casual, șosete albe și șapcă Argo (!), de sub care se dezlănțuie inedit Silvia Luca, dezvelindu-și în chip neașteptat inima îndrăgostită iremediabil de Iason, aprinsă ca focul viu de părul, de ochii, de iscusința limbii celui iubit (excelent momentul în care evocă întâlnirea și prinsoarea lor). Personaj central în mitul expediţiei lui lason şi a argonauţilor (fără de care acesta nu ar fi putut să obțină Lâna de Aur), femeia care şi-a abandonat tatăl, și-a ucis propriul frate și proprii copii, rămânând unul dintre cele mai sumbre personaje din mitologie, Medeea este o îndrăgostită înflăcărată ca orice altă îndrăgostită, furioasă pe propria ei dragoste, înconjurând cu dansul strigătelor ei de pierzanie barca eroinelor, plângând iubirea pentru un trădător, un nemernic care a făcut-o pradă de pirat, pe care grupul de sprijin, dotat acum cu veste de salvare și fluiere (!), o însoțește în furtuna interioară și o smulge de acolo, asigurându-i chiar reconcilierea cu Hipsipila, revenită în cuvinte pentru a participa la o scurtă și pertinentă dezbatere desre feminism (!).
Moment-nimfă: Irina Mititelu, o Enone delicioasă, extrem de senzuală, o nimfă a apelor ce dă glas scrisorii pătimașe către Paris la lumina lanternelor suratelor eroine, adunate curioase, sub aceeași umbrelă (!), pe plaja dorințelor cele mai arzătoare ce se cer (sau nu?!) lecuite. Abandonată pentru Elena, regina Spartei, Enone, prima soție a lui Paris din Troia, cea care a prezis războiul troian, este femeia-rezistență. Îndelung curtată și neîngenunchiată de bărbați, chiar în urma unui viol (al lui Apollo, care a ridicat astfel trofeul fecioriei ei) și a unei crunte trădări (i-a rămas castă lui Paris și după ce a fost trădată), ea s-a refugiat cu demnitate în meșteșugul folosirii secretelor din ierburi, cu care face acum rugăciuni pentru rivală (excelentă scena blestemelor, în care eroinele o însoțesc în cor). Dar ce păcat că dragostea cu ierburi n-o poate vindeca…
Destinde atmosfera asta resentimentară tocmai rivala ei, Elena (excelentă Gina Pătrașcu-Zamfirache de la prima intrare în scenă), mesagerul scrisorilor-răspuns de la eroii-lipsă (Ulise, Iason, Tezeu, Ahile, Hipolit, Hercule și Paris) către care aruncă binemeritate cioace-săgeți, plasate ghiduș în context, țintite către toată iluzia armurilor lor însângerate, poate de mult râvnita dragoste la care încă mai speră tacit eroinele din spatele discursurilor furibunde în care și-au îmbrăcat până acum speranța, rămasă intactă în ciuda tuturor înfrângerilor răsunătoare pe care le-au evocat.
Gina Pătrașcu-Zamfirache reușește o Elena ironică și mai ales auto-ironică, declinându-și sarcasmul la masculin și feminin deopotrivă în delicioasa abordare-expeditivă cu care dă glas scrisorii de la Paris (scena-Zeiță, minunat susținută de trio-ul Ariadna-Medeea-Hipsipila, care ridiculizează concursul între zeițe la care Paris fusese desemnat arbitru, fiindu-i promisă de către Venus cea mai frumoasă dintre grecoaice, el preferând-o însă de Elena, pe care a răpit-o dând start războiului împotriva Troiei în care a și fost ucis).
Revenind din pielea lui Paris din misiva către ea însăși și întorcându-se mereu înapoi, într-un excelent monolog/dialog masculin-feminin cu spectaculoase treceri discursiv-gestuale între personaje, Elena Ginei Pătrașcu-Zamfirache le oferă fiecăruia dintre ele forță, culoare și un incredibil dinamism, arătând în cel mai pasional mod cu putință nu doar felul în care fiecare iubește, dar și cel în care și-ar dori să fie iubit (senzațională ideea folosirii manechinului!) în cea mai elaborată scenă a spectacolului, concluzia cu care actrița umple scena și sala deopotrivă de dragostea plină de nuanțe a eroilor și eroinelor tuturor timpurilor care-și scriu de veacuri unul altuia istoria.
Istoria unui amor presărat cu pasiuni, ispite, amantlâcuri, trădări, incesturi, violuri și crime, îmbibat de lacrimi, de sânge și de necontenită rugăciune către Himeneu (zeul căsătoriei) și mai ales către Venus, Mama noastră care ești în Ceruri!…
Dă-ne nouă forță să luptăm pentru noi și pentru surorile noastre!…
O sticlă și nouă pahare!…
P.S. Un cocktail Limba Șerpoaicei și pentru Aretha Franklin, por favor!
Respect.
„EROINE” după Publius Ovidius Naso Traducerea: Andrei Măjeri
Teatrul „Mihai Eminescu” Botoșani
Regia, scenografia și ilustrația muzicală: Andrei Măjeri
Coregrafia: Victoria Bucun
Video: Teodor Humă
Trainer limbajul semnelor: Ioana Tufar
DISTRIBUȚIA:
Ariadna: Lorena Luchian
Penelopa: Crenola Muncaciu
Fedra: Dana Bucătaru
Deianira – Lenuș Moraru
Briseida: Ella Nistor
Hipsipila: Lidia Uja
Medeea: Silvia Luca
Enone: Irina Mititelu
Elena: Gina Pătrașcu-Zamfirache
Luciana Antofi 