Catharsis. Emoţional, istoric, teatral. O ardere pe rugul propriei conştiinţe a câtorva refulări de decenii personale și familiale, de fugă și istovire până la esenţă. Frânturi decupate din istoria încâlcită a unei familii din care dispare surplusul. De energie, de culoare, de istorie, de identitate, până când firul destinului se întinde și se revelează privitorului, eliberat de noduri, pentru a i se cunoaște adevărata lungime și pentru a i se prezenta clar capetele. Până la eliberarea totală de alaltăieri, de ieri și de azi. Până la acum.
În piesa de teatru „Dispariţii”, comisionată Elisei Wilk în cadrul celei de-a zecea ediții a proiectului „Dialog intercultural prin prisma teatrului contemporan”, desfășurat la Yorick Studio Târgu Mureş, autoarea abordează istoria unei familii de sași transilvăneni din 1945 până în zilele noastre, punctând trei perioade importante din istoria populației germane pe teritoriul României: deportarea etnicilor germani în lagărele de muncă din URSS (1944-1945), exodul în masă al minorității germane după revoluția din 1989 și aderarea României la Uniunea Europeană în 2007. Autoarea, un etnic german care a ales să rămână în țară, a așezat peste experiențele personale o documentare serioasă, bazată pe interviuri cu supraviețuitorii deportărilor în Siberia și cu etnici germani care au emigrat înainte și după 1990, reușind să însăileze un text pertinent și emoționant pe tema migrației.
Prezentate online în cadrul celei de-a zecea ediţii a Festivalului Bucharest Fringe, poveștile la lumină mică din „Dispariţii”, învârtite cu dibăcie într-un metaforic malaxor al istoriei de Sebestyén Aba la Yorick Studio, capătă o nouă dimensiune, demonstrând că istoria nu s-a priceput să rămână pe loc nici după această revelație, pentru a ne da timp să o contemplăm, și va avea întotdeauna de frământat și răsucit pe scena ei rotativă personajele și întâmplările care au locuit-o sau care urmează să o populeze, pentru a produce altele noi prin care să ne ajute să înțelegem. Ca din ieri să existe acum din care să fie posibil mâine.
Fuga de sau către ceva. Una dintre cele mai mari dileme ale sașilor transilvăneni în secolul trecut. Într-o dramatică stare de confuzie din punct de vedere identitar, populația germană a trăit ororile secolului trecut de două ori mai intens decât majoritatea românilor, simțindu-se izgonită de două ori din „acasă” și din istorie. Acasă e doar o ușă care desparte un aici de un acolo. Dar pe care o poți deschide doar dacă te strecori printre lanțurile în spatele cărora i-au fost ferecate poveștile.
Asta încearcă și reușesc cu succes cei șase actori din scenă, Szilágyi Enikő, Bajkó Edina, Scurtu Dávid, Szabó János Szilárd, Tóth Zsófia și Sebestyén Aba, membrii familiei care se învârt pe platformă oarecum în cerc și totuși într-o spirală către acum (chiar către foarte acum în online!), explorând trecerea timpului și curgerea implacabilă a istoriei care a construit viața acestui neam, o stirpe pe care o poticnesc din când în când aproape fotografic, în clișee alb-negru ale unor tablori teatrale ce-și găsesc rostul într-un posibil album de istorie vizuală care se insuflețește, cât să-i surpindă esențele după ce o scutură bine de orice fel de redundanță. Uneori arcușurile inventate de Cári Tibor îi dau de gol și-i aruncă în afara albumului circular de fotografii, într-un 5D în care fac, desfac și refac vârstele personajelor și legăturile de familie, întru înțelegere.
Bine echilibrat și din punct de vedere actoricesc, cu partituri generoase care le oferă fiecăruia șansa de a-și dovedi calitățile în monoloagele bine exploatate regizoral, „Dispariţii” este îmbrăcat cu totul în alb, ca o declarație de credință în mai bine. Oricât de triste ar fi amintirile din lacrimile ce-au săpat șanțuri în obrajii lor de-a lungul timpului. Cu toții dorindu-și evadarea de după perdeaua de lanțuri, aceeași și mereu alta, ca să dibuiască ușa spre acasă. Dar pot pleca din România acestor decenii învârtite dimpreună cu ei în scenă doar ca deportați ori emigranți. Ori pot rămâne aici, veșnic străini, amușinând de departe o străinătate al cărei olfactiv l-au memorat și l-au păstrat în suflet. O străinătate abstractă, extrasă din săpunurile ce parfumau pachetele primite de la rudele de acolo și le umpleau de sens spațiile reci și goale în care trăiau, în care se înghesuiau doar neajunsurile din regimul comunist, alimentându-le visele de împlinire undeva departe, după Cortina de lanțuri, nu se știe unde. Dar cu siguranță undeva unde să nu se mai simtă dezrădăcinați, pribegi, venetici, abandonați de istorie și de străbuni.
Frumos, curat, gingaș și totuși echilibrat, într-un lirism bine susținut dar și ingenios temperat de muzică și acorduri gestuale și de rostire în mai multe registre, care se completează emoționant unele pe altele, fără pic de alunecare într-un patetism care le-ar fi putut accentua în vreun fel, subliniind pertinent diferențele între generații dar și filonul comun din magma emoției care traversează scena: dorul de ducă.
„Dispariţii” de Elise Wilk, dramatizare: Cseke Tamás , Traducerea: Albert Mária
Yorick Studio Târgu Mureş
Regia: Sebestyén Aba
Muzica: Cári Tibor
Violoncel: Domahidi Kata şi Vilhelem András
Costume și decor: Sós Beáta
Asistent regie: Máthé Barbara
Distribuția: Szilágyi Enikő, Bajkó Edina, Scurtu Dávid, Szabó János Szilárd, Tóth Zsófia, Sebestyén Aba
Luciana Antofi 