„− La ce e bună comedia asta în fiecare zi?
− Rutina. Nu se știe niciodată.
− Noaptea trecută m-am uitat în pieptul meu. Era în el o bubă mare.
− Ți-ai văzut inima. ”
Răzvan Vasilescu și Marius Bodochi. Hamm și Clov, zic. Păzind frigiderele în care au fost vârâți Nagg (Corneliu Jipa) și Nell (Maria Nicola), în excelentul decor din colțul de univers pe care l-a imaginat scenograful Adrian Damian ultimilor oameni. La Teatrul „Tony Bulandra” din Târgoviște.
Așteptându-l pe Beckett, cu care vine la subsuoară Mihai Măniuțiu. Și-l dezvelește încet, al naibii de încet, poate cum îi șade bine unui post-apocaliptic. Ca să-ți dea răgaz să te gândești la sfârșit. Misterios. Ezitant. Delirant. Un timp care stă pe loc într-un spațiu suspendat. Ultima strigare de salvare. Surdă, oarbă, șchioapă și bătrână. A ultimilor oameni de pe pământ, înșurubați temeinic în insula lor din teatrul absurdului.
„Sfârșit de partidă”, una dintre piesele beckettiene de referinţă ale genului la mijlocul secolului XX, apărută la câțiva ani după „Aşteptându-l pe Godot”, continuă dramaticul abstract, înțesat de umor negru, care zugrăvește umanul încremenit în nonsens și degradare, lipsit de libertate de mișcare și limitat în gândire.
Piesa, fără intrigă, are de ales între a muri și a minți și le alege pe amândouă. Ca să fie sigură că personajele rămân captive în propria minte, condamnate doar la expresie, și ea inutilă, pendulând între îndoială și concret în căutarea unei guri care să dea glas tăcerilor şi nonexpresiei cu care sunt nevoite să opereze în lumea obiectuală, prezente unele lângă altele doar pentru a-și da replica. Timpul asului din mânecă, ultima carte, a supraviețuirii. Orbul Hamm, servitorul său Clov și bătrânii Nell și Nagg, rămășițele unei umanități pe cale de dispariție ce caută o formă asortată de îmbălsămare, numai pentru a confirma istoria inevitabilului sfârșit.
Deopotrivă parteneri și adversari de joc, sătui de „această chestie”, care nu are un motiv pentru care să se schimbe și deci se poate doar termina, Răzvan Vasilescu și Marius Bodochi se însoțesc mecanic, cu tot glacialul de care au nevoie personajele lor Hamm şi Clov, reușind emfaza fără schimbări majore de intonații, țâșnită automat prin precizia jocului anume păstrat într-o liniaritate care-și conservă dramaticul, la limita plictisului, o repetiție fără capete dintr-un fel de rutină iscoditoare, o provocare permanentă a singurătăților ce se însoțesc de multă vreme în toată splendoarea izolării lor, în care au ajuns să se cunoască unul de altul ca pe propria dermă.
Cuvântul lor nu e dublat de acțiune, dinamica fizică e posibilă numai pentru un singur personaj (care traversează scena în lung și-n lat, urcă și coboară întruna scărița pentru a satisface diversele nevoi ale celor imobili), ținut în mișcare permanentă doar de imposibilitatea de a se așeza, în timp ce celelalte, fără picioare, sunt imobilizate în șezut sau la orizontală. Aparteurile lor, singurele care le-au mai rămas din tot umanul pe care l-au cunoscut, transformate forțat în dialoguri absurde nu mai înseamnă demult nimic pentru nimeni, sunt anume intercalate cu nenumărate pauze și tăceri obsesive pe care niciunul dintre ei nu se străduiește să le umple cu ceva anume, cu altceva cu care să nu fi fost umplut până acum: E o odă a nonsensului dus la rang de artă, a vidului plin până la refuz de egoismul și egocentrismele celor fără nicio speranță de evadare din banalul existenței în zilele care par că seamănă întocmai una cu cealaltă, trăind o permanentă stare de zero peste care încearcă intriga vreunui unu, născut gata resemnat sub rezerva ipotezelor narative pe care și le taie anume din fașă prin familiarul de care da dovadă, repetându-i la infinit implacabilul banal, mimându-și la nesfârșit, precis, mecanic, rolurile de opresor și asuprit.
Le țin isonul cu intervențiile lor articulate bătrânii fără picioare, părinții ținuți în viață cu doar câțiva biscuiți și promisiuni de drajeuri, cărora li se reproșează trecutul și li se schimbă nisipul precum animalelor, ba chiar li se vâră cu forța, printre sudălmi, povești la gura frigiderului, în lipsa oricărei alte audiențe pentru tiranul orb şi neputincios plictisit în scaunul lui cu rotile, drept răsplată pentru cine știe ce traume din copilărie de care s-ar face vinovați.
Convinsă că nimic nu e mai amuzant decât nenorocirea, poate lucrul cel mai comic din lume, Maria Nicola îi asigură lui Nell în scurtele ei intervenții, pe lângă detașarea autoironică față de lume, bruma de căldură și candoare de care are nevoie un tovarăș de viață devotat, cu care Nagg al lui Corneliu Jipa (cu o partitură mult mai generoasă, simpatic în monologul despre pantalonii croitorului și emoționant în cel de părinte) se poate însoți în toată neputința lor, chiar și de a se atinge, și în care își poate sprijini încrezător secretele într-o complicitate de comunicare terapeutică pe care o construiesc împreună întru supraviețuire.
Mutilați cu toții nu doar fizic, reduși la un concret imediat, la o simplă prezență vizuală care să confirme relaţiile de codependență comunicativ-emoțională în cele două cupluri (Clov-Hamm, Nagg-Nell) concomitent cu servitutea, separat și împreună, pe care o manifestă față de propria claustrare (Hamm şi Clov față de cabina lor închisă, Nagg şi Nell față de tărgile-sicriu ce-i țin lungiți în frigiderele-morgă, care au înlocuit inteligent în viziunea asta extra-spațială lăzile de gunoi propuse de Beckett, făcând posibilă o supraviețuire în univers, o prelungire a vieții lor inutile de bătrâni infirmi și asistați prin criogenie sau doar congelare, cine știe!), aceste resturi umane capabile să vorbească încearcă îmbălsămări inutile la toate nivelurile, sparte în divagaţii nesfârșite și incoerente, pentru a umple tot felul de goluri cu iluzii care să-i poarte demn spre moarte.
Degeaba încearcă să surmonteze, chiar cu umor, cu ironie ori sarcasm, condiția mizeră în care se zbat de cine știe când. Condamnați la ștergerea din istoria propriei umanități într-un capăt de Univers marcat de albul-spital-spațial (décor/costume) în care Adrian Damian le-a imaginat cu mult curaj sfârșitul, colorat vremelnic doar de lumina care pătrunde diferit prin cele două ferestre laterale ale acestei pseudoaeronave-ospiciu, un laborator spațial de supraviețuire în ale cărui acvarii de pe pereți se încearcă inutil cultivarea unor plante ce se încăpățânează să nu le mai promită vreun alt început, ei mai rămân o vreme agățați de insula suspendată pe care mai pot fi admirate numai prin lunetă ultimele semne ale trecerii omului pe pământ.
Finalul e o forțare bizantină a unui Dumnezeu care poate aș fi preferat să rămână neutru. Că tot se strecurase în deșertăciunea credinței lor, la ceas de rugăciune în scena „Tatăl nostru”, niște „liniște, ce dracu, puțină ținută!”.
Dar nu e sfârșitul meu de partidă.
„− Ce se întâmplă?
− Ceva își urmează cursul”.
Sfârșit de partidă.
„Sfârșit de partidă” de Samuel Beckett, Traducere: Ștefana Pop-Curșeu și Irina Mavrodin
Teatrul „Tony Bulandra” din Târgoviște, Sala Mare
Regia: Mihai Măniuțiu
Scenografia: Adrian Damian
Sound Design: Mihai Dobre
Foto: Adi Bulboacă
Regia de scenă: Iulian Scarlat
Lumini: Adrian Dragomir
Sunet: Șerban Fleancu
Video: Alin Vlăsceanu
Costumier: Mihaela Radu
Recuziter: Eduard Ștefan
Mânuitori decor: Florin Necșoiu, Dan Georgescu, Sorin Iliescu
Producție: Cătălin Ponorâcă, Teofil Diaconeasa, Georgeta Brânzea, Rodica Petrache, Adrian Stochiță, Florin Duțan, Florin Dițescu, Vasile Cobianu, Nicolae Cobianu, Liviu Dobrescu, Vicențiu Dumitrescu
DISTRIBUȚIA:
Hamm: Răzvan Vasilescu
Clov: Marius Bodochi
Nagg: Corneliu Jipa
Nell: Maria Nicola
Durata: 1h 40min
Luciana Antofi 