100 de Cehov! Și un 25 de Yann Verburgh!
De la tejgheaua secolului XXI, urcată într-un vehicul dramatic care gonește nebun pe autostrada teatrală printre celebrii pomi fructiferi ai ultimului secol și ceva cu toporul în mână, Eugen Jebeleanu ne servește cu două tipuri de vișinată. Una veche, cu aroma clasică a lui A. P. Cehov., alta mai nouă, din fructele culese de Yann Verburgh dintr-o livadă a României anilor ‘90, puse la macerat în Occidentul ultimelor decenii și întoarse acasă pentru altfel de aduceri-aminte.
Parcat pe Calea Victoriei, în Sala Majestic a Teatrului Odeon, café-barul „La vișini” îți oferă o beție pe cinste. Nostalgii cu grade multe servite la rece, din epoci și spații care se succed ori se întrepătrund zgomotos pentru a-și demonstra universalul uman în conștiințele pe care le-au marcat și care le-au născut în vremuri revoluționare, săpând adânc în emoționalul lor după numitorul comun, smuls din străfundurile fiecăruia și așezat întru domesticire sub bețele care lovesc cu putere instrumentele de percuție ale contemporanului, ca să-și facă auzit ecoul răzvrărilor în amintirile trecutului și în visele viitorului.
„Am avut o livadă”. O nouă explorare în jurul poziției actorului, adus mai aproape de public într-un nou manifest dintr-o trilogie de chestionare a teatrului însuși, așa cum declară dramaturgul, în care Yann Verburgh s-a angajat împreună cu Eugen Jebeleanu, alături de „Itinerarii. Într-o zi, lumea se va schimba” (producție ARCUB, 2019) și „Pescărușul” (producție TNB, 2022).
Am avut un text clasic. Și am avut un text foarte modern: „Am avut o Livadă”. De Yann Verburgh,după „Livada de vișini” a lui Cehov. Și am avut senzația că s-au împletit de minune. Și-am avut o echipă tânără, mai mult decât dispusă să-i prezinte lui Anton Pavlovici sensurile noi, așa cum le-a desenat Yann Verburgh și cum le-a tălmăcit regizorul Eugen Jebeleanu pre limba acestui secol. Și-am avut o viziune coerentă asupra relațiilor bolnave dintre oameni în contemporanul ăsta atât de bântuit de ecoul topoarelor care pun la pământ o livadă (ne)vinovată pe care-l traversăm cu toții. Sau de care unii doar ne lăsăm traversați.
Livada lui Cehov este astăzi, mai mult ca oricând, un sentiment. Sau un complex de sentimente. De neputință, de resemnare, de regăsire, de recuperare și, mai ales, de restituire. Către cei care nu au apucat s-o traverseze vreodată. Ori să se lase doborâți de ea. Și poate că un social în mișcare merită o adaptare teatrală la ritmurile lui, ca să nu se piardă sentimentul livezii.
Nu e ușor să-ți propui să te joci de-a v-ați ascunselea printre celebrii pomi fructiferi. Yann Verburgh reușește să surprindă în paralel, suprapunând cele două planuri/epoci și lăsându-le personajele să cadă fără avertizare dintr-un secol în altul, transformările sociale radicale pe care le-au cunoscut două familii în două ere diferite, împletind surprinzător tristețea vieții burgheze a unui sfârșit de secol rus cu amorțeala semiplictisitoare a unui început de secol românesc postcomunist, din care a trebuit să se salveze fiecare cum s-a priceput mai bine, fără să exploreze smiorcăielile ce ar fi putut să însoțească patetic acest proces, așa cum își propusese și dramaturgul rus cu mai bine de un secol înaintea lui. Chiar dimpotrivă, exploatând dureros, la vedere, vechi secrete de familie, păstrate cu sfințenie până de curând și în contemporan după cutumele mileniul trecut, ce s-au dovedit de-a lungul vremii strivitoare de destine, într-o încercare de salvare cu forța de la ruină a sufletelor ce mai pot încă spera la eliberare dintr-o tristă cronică de familie, căreia i-a fost smulsă cu forcepsul orice urmă de candoare întru terapie de grup, scotocită atent după traume istorice și culturale, generaționale și individuale, aduse fără milă la suprafață pe masa de operații dramatice pentru a-i extirpa organele bolnave și a încerca vindecarea în chip teatral. Ea se încearcă atât la nivel individual, cât și la nivelul relațiilor bolnave pe care le-au dezvoltat în timp personajele unele cu altele, cu sau fără voia lor, în lumina noilor adevăruri revelate și rostite răspicat peste toată istoria minciunilor din care s-au construit și care le-a adus împreună. Într-o viață trăită mereu pe datorie a unor orfani rămași în afara istoriilor personale, care încă mai pot salva timpul în momentul conștientizării, momentul în care vor putea privi în jur și descrie lumea așa cum e, cu bunele și relele ei, pentru a se putea privi cu demnitate în oglinda viitorului.
Dramaturgul și regizorul își permit o libertate totală nu doar în alcătuirea personajelor contemporane, dar și în reinterpretarea celor clasice, exagerând intenționat spre a le sublinia vulnerabilitățile ori forța, după caz, într-o formă mai degrabă de dialog a lui Cehov de atunci cu Cehov de acum, căutând să afle și ce ar fi spus personajele lui dacă ar fi avut libertatea de azi de a o spune. Mai ales după ce a căzut Cortina.
Așa se face că Lopahin, Trofimov și Firs sunt femei (Ruxandra Maniu, Nicoleta Lefter și Diana Gheorghian) iar Varia este bărbat (Eduard Trifa), operații nu musai necesare, șocante dar foarte interesante și, cel mai important, plauzibile, care asigură reprezentarea textului clasic fără alte stridențe, amestecate într-un estetic deloc nefiresc pentru vremurile noastre printre personajele sută la sută Cehov, pe care nu le incomodează (între care se remarcă Gaev al lui Alexandru Papadopol, și Ania Ioanei Bugarin, aduși în contemporan alături de Charlotta Simonei Popescu), și oglindite (nu unu la unu), împreună cu problemele și întrebările lor rămase fără răspuns, în personajele de azi ale unei alte familii, Cati (Alina Berzunțeanu), Radu (Vlad Bîrzanu), Bruno (Ionel Mihăilescu) și Paul (Gabriel Pintilei) după ce legătura dintre ele a fost repede asigurată de cele două personaje centrale, Matei (al unui fermecător Niko Becker într-o prestație remarcabilă alături de Elvira Deatcu) și Daniela (mama lui de azi și Ranevskaia de ieri). Ei construiesc împreună din miezul acestui univers neo-cehovian tunele care sapă adânc prin conștiințele celor din jur, de ieri și de azi, într-un du-te-vino meta-dramatic care, nu se știe cum, funcționează, chiar și așa fragmentar (prin scene și personaje diferite) cum este pus pe tavă, legând bucățile între ele (liantul cel mai important este muzica lui Remi Billardon, care conduce afectivul, punctând emoțional și asigurând virgule importante, mai ales întru intimitate dar și în scop de mărturisire/descătușare, balansând prea-mulții decibeli de care spectacolul suferă uneori în rostire) prin doruri și nostalgii comune intuite, recunoscute, deplânse, răstite ori strigate, pe alocuri, cum am spus, cam urlate, în tablouri de intensități diferite care le oferă personajelor posibilitatea să-și zugrăvească portretul într-o paletă de culori ale actualității (ce presupune în chip firesc și stridențe, zapați vă rog!) și să se așeze în poveste unde se simt mai comod după ce s-au plimbat analitic de colo colo (aproape toate se află parcă într-o permanentă căutare și reușesc în cele din urmă să-și găsească locul cel mai potrivit). Confruntate în momente de sinceritate scenică și umană capabile să smulgă lacrimi, nici nu mai contează în care dintre epoci, spulberând unele mituri, aducând savori noi și îmbogățind emoționalul zdrelit cu tot ce ne e familiar și recognoscibil azi (mai ales pentru necunoscători de Cehov) la nivel de relații și mai ales de traume de familie.
Oameni asemenea și atât de diferiți, întâlniți sub același acoperiș la ceasul unei renunțări impuse, amenințați cu falimentul de grup într-un decor românesc al anilor ‘90 care permite, ca și narativul, o aglomerare de teme contemporane, înghesuite între pereții flancați de lambriuri ale unui bar de duzină în care Velica Panduru a transformat inspirat locativele de ieri, de alaltăieri și de azi ale unor epoci scoase la mezat pe ecranul unui televizor vechi pe care rulează contextual știri din realitatea semi-recentă, printre păcănele și perdele de mărgele de lemn, sub supravegherea Madonei cu pruncul de pe același perete pe care tabla rezervată meniului dramatic își anunță, în cretă, felurile principale servite la tejgheaua teatrală comună.
De unde se văd altfel împreună ițele aglomerate pe războiul narativ la începutul spectacolului (uneori până la sufocare), dar despletite la timp din încâlceală pentru a se descompune în nuanțe din care se vor asigura modele interesante țesăturii la care-și vor aduce fiecare contribuția.
Lopahin reușește prin Ruxandra Maniu să se impună ca o figură repulsivă, agresivă și arogantă, ce împlinește coerent portretul negustorului rus de ieri, fiu de țăran îmbogățit, cu cel al latifundiarului autohton din spațiul românesc de azi, în chip totuși justificativ pentru o societate bolnavă în care valorile sunt întoarse brusc cu susu’-n jos (susține că oamenii sunt buni doar în basme, în realitate sunt înfricoșători, e de ajuns să faci ceva ca să-ți dai seama cât de puțini sunt cei cinstiți și respectabili). Gaev al unui precis Alexandru Papadopol, personajul care se simte cel mai bine în derma cehoviană, încă de la salutul obiectului neînsuflețit căruia îi remarcă prezența și vârsta (!) și îl asigură de importanța rolului său ca martor la istoria familiei, prin care valsează cu pricepere și nostalgie.
Trofimov al unei excelente Nicoleta Lefter, care-și urcă personajul încredințat într-o poziție de putere morală ce-i asigură ascendentul asupra rătăciților acestui veac și ceva, în calitate de veșnic student în ale vieții (o ajută și monologurile consistente, minunat asumate, mai ales observațiile filosofice concluzive de la sfârșitul actului întâi aupra proastei alcătuiri fiziologice a omului mândru și neînțelegerii rolului contribuției prin munca lui la progres, preferând să rămână flecar pe marginea societății, dar și scena erotică în care se prinde cu Ania, augmentată în intensitate prin inversarea de gen).
Iubita lui, Ania, încredințată inspirat Ioanei Bugarin, personajul ce proslăvește dragostea activă, cu năbădăi, trasând fermecător granițe penetrabile între masculin și feminin, întâlnite precis în umanul prin care definește superb împreună cu Trofimov livada de vișini-suflete vii, din care trebuie să se smulgă la timp, ca gest reparatoriu de atitudine clară față de trecut, amendând trăitul pe datorie și pe sudoarea altor suflete. Varia, inventariardul lucrurilor neplăcute de pe moșie, un Eduard Trifa revoltat și jignit de lipsa de atenție cu care-l tratează Lopahin (și el și furia lui augmentate prin schimbarea de gen). Firs, o fermecătoare Diana Gheorghian în rolul bătrânului loial cu suflet de slugă, îndelung răbdător (chiar și în clipe care l-au costat libertatea, precum pățania cu băiatul diaconuluui și bucătarul!) și fin observator al vremurilor și al schimbării lor (acum fiecare face ce vrea, nu mai înțelegi nimic!…).
Charlotta plutitoare și fantomatică a Simonei Popescu este autoarea unei interpretări muzicale parcă anume coborâtă din altă lume ca s-o împace pe cea de ieri cu cea de azi, aducându-ne într-un prezent pe ale cărui teme putem să punem cu toții mâna.
Un azi dominat de probleme nerezolvate de familie, cu rufe murdare spălate departe de ochii curioșilor și adunate încă pline de pete sub preșul tot mai greu de nebăgat în seamă, până se împiedică de el contemporanul dispus să-l ridice și să le scoată de acolo pentru a le curăța sau arunca la coșul de gunoi al istoriei: relații disfuncționale între părinți și copii sau între frați și relații de co-dependență între soți, învățate de la predecesori și dezvoltate prin secrete și minciuni, resentimente și reproșuri recognoscibile în autohtonul nostru, ținute în taină și crescute mari la adăpostul persecuțiilor regimurilor politice traversate și condițiilor economice aspre care au urmat căderii lor, mai apoi al deciziilor de viață ce s-au impus pentru supraviețuire, în special cele de emigrare, și care au avut consecințe dintre cele mai grave, legându-i fedeleș în neadevăruri care i-au crescut strâmb, mutilați sufletește, aruncându-i pe toți într-o mare de înstrăinare în care încă mai înoată, singurătate lângă singurătate, până când vor ajunge pe un mal mai însorit al vreunui împreună nemânjit de atâta minciună.
În ea sunt prinși Cati, încredințată Alinei Berzunțeanu, sora Danielei plecată în străinătate cu familia ca să trăiască viața netrăită a Danielei și cea despre care nu se mai știe nimic a Ranevskaiei, o femeie revoltată, o mamă denaturată aspru judecată la ceasul dezvăluirii care nu are cum să nu o decadă moral din drepturile părintești, soțul ei Paul (Gabriel Pintilei), și el ascuns după propriile neputințe, însă profund jignit de minciuna care pare să-i fi acoperit întreaga viață, fiul lor Radu (fragil-puternic Vlad Bîrzanu) condamnat din nepăsare și supradimensionare a așteptărilor la o perfecțiune pe care nu și-o dorește și de care nu se simte capabil, simțind că alunecă din eșec în eșec, neiubit și neînțeles de nimeni, și unchiul Bruno, un personaj cehovian al zilelor noastre interpretat de un surprinzător de sensibil Ionel Mihăilescu, autor al celui mai puternic dintre monologurile rezervate contemporanului, în care reușește construcția migăloasă a biografiei personajului lui (invocând episodul de la Roma).
Năvăliți cu toții împreună cu adevărurile lor crude în viața lui Matei al unui excelent Niko Becker (autor al unor monologuri care-ți taie răsuflarea), proaspăt trecut de vârsta majoratului, un băiețel astăzi revoltat care visa odată să devină astronaut și să părăsească pământul doar ca să-l vadă de departe, eliberat de gravitația lui și de nopțile de vară în care număra stele împreună cu mama, pe care un tată rămas necunoscut i-a lăsat-o cadou să se bucure cu totul de ea, această cuminte Daniela pe care o reușește Elvira Deatcu la celălalt capăt al Ranevskaiei, o mama blândă și iubitoare care i-a dedicat întreaga ei tinerețe, fără să știe cât timp are să poată păstra sentimentul matern (asemenea Ranevskaiei care și-a pierdut copilul). Încercând amândoi să se iubească și să se ierte unul pe altul chiar și pentru cele mai disperate gesturi (!), fără să știe exact ce anume au de iertat, căutând cheia către lumea nouă. Repetând în bar cu prietenii unchiului Bruno rolurile trase la sorți din Livada lui Cehov, amenințată de topoarele cotidianului după ce moștenitorul fostului proprietar și-a revendicat casa confiscată de stat în care locuiesc dintotdeauna și în care este adăpostit „La vișini”. Împărțind în cele din urmă consecințele libertăților atât de mult râvnite și atât de greu câștigate, jucate acum la păcănelele istoriei, de unde se revarsă în ploaie de petale de vișini peste istoriile unui secol de așteptări, promisiuni și dezamăgiri într-un dialog incomod continuu cu povestea clasică pe aceleași teme general umane, străduindu-se să asimileze livada de altădată dintr-o revoluție de altădată, reușind împreună pierderea sublimă. A lui ieri și a lui azi.
Împachetați, trebuie să ne mutăm. Suntem pierduți, nu mai știm cine suntem și ce facem aici. Și ce sens are toată chestia asta. Nu știm rolurile, poate nici nu vrem să jucăm așa ceva… O partidă de Darts teatral al lui Cehov de vorbă cu Cehov de peste un secol, cu lingurițe smulse din tortul aniversar al singurătății și aruncate către tabla de joc încercând inutil să atingă ținta, pierdute printre cupele de șampanie ce încearcă să ne amorțească simțurile în clipele de răzvrîtire, precum unui băiețel-astronaut care a numărat cu atenție stelele, până la 100. Și după.
A trecut Cehov, de parcă nici n-ar fi început!…
„Am avut o livadă” de Yann Verburgh după „Livada de vișini” de A. P. Cehov, Traducere: Raluca Rădulescu, Diana Nechit
Teatrul Odeon, Sala Majestic
Regia: Eugen Jebeleanu
Scenografia: Velica Panduru
Muzica: Remi Billardon
Light design: Ștefan Ioșca
Asistent dramaturgie: Paula Rusu
Asistent regie: Alex Mirea
Asistent scenografie: Sabina Reus
DISTRIBUȚIA:
Matei: Niko Becker
Daniela: Elvira Deatcu
Cati: Alina Berzunțeanu
Radu: Vlad Bîrzanu
Bruno: Ionel Mihăilescu
Paul: Gabriel Pintilei
Liubov Andreevna Ranevskaia: Elvira Deatcu
Lopahin: Ruxandra Maniu
Gaev: Alexandru Papadopol
Trofimov: Nicoleta Lefter
Charlotta: Simona Popescu
Ania: Ioana Bugarin
Varia: Eduard Trifa
Firs: Diana Gheorghian
Data premierei: 19 octombrie 2023
Durata spectacolului: 2h 20′
Nerecomandat copiilor sub 12 ani
Luciana Antofi 