Viața, doar o scenă pentru un rol secundar: „Figuranta” de la Național, o voce pierdută în Corul Antigonei

main_006A4739

O singură viață, care merită cu siguranță trăită. Motorul fiecărui om care se respectă. Când omul ăsta e și actor pe deasupra, numărul de vieți trăite e neprecizat. Greu să le desprinzi dintre ele pe cele care chiar merită trăite… Pe lângă ce i-a fost numai lui dat… Viața aia din spatele tuturor vieților pe care le împrumută, ale căror replici trebuie să le învețe, vieți în care se îmbracă seara pe scenă pentru a râde, pentru a plânge, pentru a iubi sau chiar pentru a muri. Doar pentru a-l face pe spectator să râdă, să plângă, să iubească sau chiar să moară un pic…

„Fata din Curcubeu”l Liei Bugnar (un alt one-woman-show pe care Tania Popa l-a susținut pe scena Naționalului) este acum figuranta de la Național. Nu orice fel de figurantă, ci una cu rol principal. Pe un text simplu al lui Andreas Petrescu, „Figuranta” este un one-woman-show regizat de protagonistul lui, Tania Popa.

Tot un discurs, de data asta esențializat și personalizat, despre cum poate arăta o existenţă dar și o carieră ratată. Încă și mai tristă decât fata de pe ultimul rând din sala de cinema a Liei Bugnar, fără șansa de a fi învățat curcubeul cum se îndoaie, Tania Popa, actriță consacrată a teatrului bucureștean, este acum doar o actriță aspirantă, a cărei viață se împarte între încercarea disperată de a-și face o carieră în teatru și neîmplinirile din viața personală. Un spectacol despre condiția actorului. Dar și despre condiția omului în general și a femeii în special. Tot un curcubeu fără culori, din care Tania Popa se luptă cu disperare să compună și să recompună lumina din povestea tragi-comică a Aniei, într-un mic laborator alb/negru (nu se poate vorbi despre un concept scenografic – un decor minimalist și doar câteva obiecte de recuzită: o saltea acoperită de un cearșaf alb, un telefon negru, o carte și foi pline de texte care așteaptă să fie învățate) al vieții ei de actriță, în cabina ei de machiaj și de repetiții pentru viețile care speră că urmează să le trăiască…

O confesiune succintă făcută spectatorului despre cum se construiește fiecare personaj pe care îl vede pe scenă, dar mai ales despre ce se întâmplă cu el până la următoarea reprezentație. Poate chiar după ce actrița a părăsit teatrul cu unul dintre ele la braț și se îndreaptă împreună spre casă, glumind și numărând pomii, pentru ca apoi să-l țină prizonier în viața ei mizeră, punându-i în mână receptorul telefonului din care îl forțează să asculte dojanele mamei, silindu-l să o secondeze în actele de violență la care e supusă sau țintuindu-l pe o bancă unde așteaptă cuminte în fiecare dimineață să asiste la viața pe care nu e în stare să o trăiască… Până într-o altă seară când trebuie să-și scuture personajul de toate astea, să-l ia din nou de mână și să intre împreună zâmbind pe ușa teatrului, pentru a-l manipula apoi cu grijă prin scenă…

Lăsând-o deoparte, pentru o nouă clipă, pe actrița ratată ce încă aspiră la rolul Antigonei… Un umil slujitor al Thaliei, care refuză să  recurgă la vreun Zeu al Teatrului, un suflet poate liber și generos care doar nu s-a putut manifesta, ce caută cu disperare și găsește în interiorul lui suficiente resurse să continue lupta, deși soarta n-a fost tocmai generoasă, un om singur, fără niciun alt sprijin decât îndemnurile intime ale cugetului lui, care înfruntă prejudecăți și protestează în tăcere și doar atunci când nu-l vede nimeni, un om trist, autoironic și totuși cu o veselie candidă, în ciuda silniciilor la care îl supune destinul…

În adâncul ființei ei, o Antigonă a zilelor noastre, firavă și gingașă, dar îndrăzneață și curajoasă, demnă în toată durerea ei, poate și ea născută ca să aducă în lume iubire, nu ură, aspirând la șansa de a fi înmormântată de vie, dar între scândurile scenei…

Până într-o zi când va suna telefonul…

„Figuranta” e genul ăla de spectacol simplu, curat, ca un gând de toamnă care se desprinde din arborele emoțiilor unui sfârșit ca toate celelate sfârșituri și coboară încet, legănat, pe pământ.

afis Figuranta

„Figuranta” de Andreas Petrescu

One-woman-show cu Tania Popa

Teatrul Național „I. L. Caragiale” București, Sala Pictură

Regie: Tania Popa

Muzica originală: Liviu Elekes

Regia tehnică: Adrian Ionescu

Foto: Florin Ghioca

Durata: 1 h / Pauză: Nu

Dreptul la carne, dar nu și la sângele creștin: Neguțătorul evreu din Veneția controverselor antisemite, botezat creștinește la TNB

Repetitii.NEGUTATORUL....v2.1

„Neguţătorul din Veneţia”, repetiții

 

„Neguţătorul din Veneţia” a lui Shakespeare – o piesă antisemită? Montarea recentă de la Naționalul bucureștean – un spectacol antisemit?

Nu cred că Veneția lui Morfov se vrea un Judenrein, așa cum nici cea a lui Shakespeare nu cred să se fi revendicat.  Deși nu era deloc străin de ideile și practicile vremii împotriva iudeilor (regele Eduard I expulzase toți evreii din Anglia încă din anul 1294, iar până în secolul XVI niciun evreu nu a avut voie să se stabilească pe teritoriul ei), marele dramaturg cred că a luat în râs mai degrabă batjocura creștinilor decât pe evreii înșiși.

Povestea lui Shylock a fost însă impregnată cu tot ceea ce au așezat în conștiința publică deceniile postnaziste peste  secolele care au trecut de când a fost scrisă. Piesă preferată a Germaniei naziste (cu zeci de puneri în scenă între 1933 și 1939, regizorii din vremea lui Hitler exploatând la maximum posibilitățile ei antisemite), comedia „Neguţătorul din Veneţia” rămâne o tragedie a omului care-și disprețuiește semenii, indiferent în ce tabără s-ar afla, ce culoare ar avea și ce credință ar purta în suflet. Shylock nu este judecat tocmai și numai pentru că este evreu, nici măcar pentru că e cămătar, ci din pricina felulului în care îi trateză pe ceilalți, cu cinism, ranchiună și cruzime. Mărturie stă chiar titlul inițial al piesei lui Shakespeare, „Istoria comică a neguțătorului din Veneţia”. Însă și doar de dragul conflictului teatral, este foarte important că neguțătorul cu pricina e evreu…

Încă la început de secol XVI, cu multe decenii înainte ca marele Will să scrie această piesă, evreii din Veneția, până atunci cu drepturi egale cu ale oricăror alți cetățeni ai cetății, au fost obligați să domicilieze și să se roage într-o zonă săracă, pe locul unei foste topitorii de cupru („geto” în dialectul local, de unde și originea cuvântului ghetou, asemănător în mai toate limbile pământului, cuvânt prin care se desemnau inițial cartierele destinate exclusiv evreilor în Evul Mediu în Italia și, mai târziu, în țările ocupate de hitleriști, cartiere pe care aceștia nu aveau permisiunea să le părăsească decât în mod exceptional și doar în timpul zilei), într-o formulă de compromis față de expulzările evreilor la care se instiga și se practicau deja în Anglia, Spania sau Portugalia. Nu se știe cum circula informația în epocă, dar e imposibil ca un intelectual de talia lui Shakespeare să nu fi auzit despre nașterea ghetoului, devreme ce subliniază că Shylock locuiește pe o „stradă publică” și îi cere fetei să se încuie în casă peste noapte. Asta dincolo de monologul emoționant și referirile explicite ale personajului principal, revoltat de discriminările la care se simte încontinuu supus.

E o contextualizare obligatorie a textului shakespearian pentru montarea pe care o propune bulgarul Alexander Morfov (căreia i se dedică un spațiu amplu și în caietul-program), care nu doar lasă deschisă interpretării ci chiar incită la abordarea antisemită, dar numai întru buna pricepere a textului shakespearian și întru justificare și gest reparator pentru vina comună a individului și istoriei  față de propriile neputințe de înțelegere și de acțiune umană.

În montarea lui Morfov ții cu Shylock. Cel mai probabil motivul e Ion Caramitru. Neguţătorul din Veneţia este cămătarul ticălos, avar, nemilos și crud, care-și câștigă simpatia publicului aproape exclusiv prin interpretare. Evreul este fascinant, intrigant, puternic și lunecos, iar Ion Caramitru îi construiește revolta cu inteligență scenică și mare atenție la detalii. Impunător la fiecare intrare în scenă și în interacțiunea cu fiecare dintre partenerii de spectacol, Caramitru reușește să-i imprime lui Shylock o rostire impecabilă, pe care o îmbină dibaci cu gesturi și mișcări corporale prin care completează și articulează cu succes gândurile și trăirile personajului, prezent mereu în spațiul de joc și în conșiința celorlalți chiar și în scenele care nu-i aparțin. Și nu e vorba doar despre una dintre intervențiile post-Holocaust care încearcă să-l așeze pe Shylock într-o lumină favorabilă, ci chiar de farmecul actorului, care reușește să-și înfigă personajul încă de la prima lui apariție în sufletul spectatorului, pe care îl atrage în capcana suferinței lui, disimulate sau nu, făcându-l să empatizeze până la capăt, în ciuda celor mai monstruoase idei care-l stăpânesc și care-l mână-n lupta cu ceilalți. Accentuând și desfidând deopotrivă prejudecățile antisemite, plecând de la faimosul contract pe care îl încheie cu Antonio, în care vede un pretext pentru a se răzbuna pe un semen creștin și un competitor neloial (declară că-l urăște pe Antonio pentru că e creștin, dar în fapt îl detestă pentru că îi strică afacerile, împrumutând bani fără dobândă și furându-i clientela), Shylock se dovedește un individ preocupat mai mult de bani decât de dragostea părintească, interesat mai degrabă de afaceri decât de prietenie  și obsedat de dreptate în detrimentul oricărui sentiment uman.

Întreg universul gravitează în jurul lui într-un mod zgomotos și vesel, pe alocuri deșănțat și intenționat strident, într-o Veneție boemă, petrecăreață și colorată, frumos luminată și incredibil de vie, cu look de Las Vegas european al unui Ev mediu târziu, care-și revendică semințele modernității pe continent. Este meritul echipei cu care Morfov a montat acest spectacol – Gabi Albu (decor), Liliana Cenean și Maria Dore (costume) și Chris Jaeger (light design) – dinamic și antrenant, care arată bine și se lasă legănat cu mult curaj pe canalele Veneției în încercarea de depănare a poveștii (și de multe ori în detrimentul ei), ajutat de alegerile muzicale ale regizorului și coregrafia Ingăi Krasovska.

Tocmai această Veneție prosperă și efervescentă, care în toiul emancipării comerciale simte nevoia să împingă evreii spre marginile cetății, face posibilă și plauzibilă istoria comică a neguțătorului. El nu este cel care inițiază prin vicleșug și rele intenții vreo ticăloșie, ci cel care,  prin intermediul lor, profită de o conjunctură favorabilă pentru a se răzbuna pe – ceea ce el consideră – abuzurile la care a fost supus și care i-au împietrit inima și i-au întunecat judecata. Până la urmă, ceilalți au nevoie de el și e și evreul om…

La mâna lui ajunge și Antonio, negustorul care-i compromite mereu afacerile, împrumutându-i pe alții fără dobândă și fără pedepse, punând mereu în pericol camăta pe care el o percepe îndatoraților. Cu inima bună și punga largă, Antonio este bine pus în valoare de un boem, temperat, abținut și intenționat stângaci Richard Bovnoczki, întruchipând un nobil sictirit și un romantic superficial, dar care răspunde fără rezerve la apelul prietenului lui Bassanio (un tânăr nobil venețian pe măsura lui, interpretat cuminte de Alexandru Potocean, un flăcău frivol însă nestrident, lipsit de esență și ambiții, veșnic plin de datorii, care-și cheltuie averea pe distracții și desfrâu, rămas acum fără bani pentru a merge în pețit într-o manieră onorabilă la frumoasa Portia, de care e demult îndrăgostit și care e gata să se mărite), care-i cere bani cu împrumut pentru a-și încerca norocul la însurătoare. Fiind la rândul lui la strâmtoare, Antonio apelează la Shylock pentru a-și ajuta prietenul. Astfel se semnează celebrul contract shakespearian, prin care Antonio se învoiește să-i cedeze evreului, în schimbul banilor fără dobândă, o livră – la alegere – din carnea lui, în caz că nu va înapoia banii la timp.

În paralel cu ura ce va crește continuu în inima lui Shylock se construiește dragostea, care domină relațiile dintre celelalte personaje și le va uni când va fi să-i țină piept la ceasul judecății. Asta în defavoarea unui fir narativ robust, văduvit cu bune intenții (sau nu?) de acțiune coerentă și consistentă. Amorul și relațiile de prietenie sunt expediate în episoade candide, romantice sau simpatice de teatru în teatru, în scene de culoare în care se înghesuie fărâme din vesela populație rezidentă ori voiajoare a Veneției, aruncată în tumultul vieții cotidiene direct din micile urzeli și uneltiri sociale ori familiale care-i asigură pulsul de cetate vie, încercând să se armonizeze și să respire la unison.

O Veneție boemă căreia îi ridică fustele Mihai Calotă (proprietarul bine conturat al unei taverne de pe a cărei terasă Morfov își lansează la apă gondolele cu iubăreți pe canalele venețiene, pentru ca în final tot el să prezinte, sarcastic, și verdictul acestei întâmplări teatrale, în calitate de searbăd Doge judecător în procesul dintre Shylock și Antonio), o Veneție liberă de ură din care Bassanio pleacă spre Belmont, la casa frumoasei moștenitoare Portia (la femme fatale căreia îi dă viață Ada Galeș), pentru a reveni în sânul ei la ora la care va împărți dreptatea arătându-și colții.

Drumul către și șederea lui în Belmont, perindarea altor pețitori pe la casa alesei lui, pețitul și alegerea potrivită  prin care Bassanio câștigă logodna (împlinind dorința testamentară a tatălui fetei, care o încredința celui ce va alege cufărul potrivit, pe cel de plumb, dintre cele trei care aveau să-i testeze seriozitatea), unirea destinelor celor doi, Bassanio și Portia, dar și a servitorilor lor, Gratiano (un suflet sincer și devotat, care își urmează orbește stăpânul, inspirat condus de Silviu Mircescu) și Nerissa (foarte bună Cosmina Olariu, cred că cea mai articulată interpretare feminină din spectacol), precum și a fiicei risipitoare a lui Shylock, Jessica (cuminte și candid revoltată Flavia Giurgiu, fata supusă la chinul pe care îl presupune drama trădării de sânge), proaspăt fugită de acasă și în prag de botez creștin prin cununie cu Lorenzo-ul șarmant al lui Ciprian Nicula, toate sunt presărate cu frivolități și inocențe, filosofii ieftine de viață și chiar scene generoase de umor grosier, întru rupere de ritm și teatralitate (precum pețitul prințului Marocului, interpretat, evident, cu mult umor, de Shahbazimoghadam Mohammad Jawad, secondat cu efect de un translator pitoresc încredințat lui  Dragoş Dumitru).

Dragostea și fericirea îndrăgostiților sunt tulburate de o scrisoare primită de Bassanio de la Veneția, prin care  Antonio îl anunță că este în pragul falimentului și nu-i va putea plăti datoria lui Shylock, urmând ca înscrisul semnat cu acesta să-și producă efectele. Portia se vede nevoită să-și suțină alesul pentru a-și salva prietenul, nu doar cu bani, dar și deghizându-se în avocatul care îl va învinge pe Shylock în celebrul proces care va urma, secondată de devotata ei Nerissa.

Ada Galeș, femeia impunătoare care este Portia, ce se poate preface cu inteligentă lejeritate că s-ar lăsa cucerită de fiecare dintre pețitori, plângându-și cu demnitate amarul doar în fața devotatei ei Nerissa, femeia care până acum părea sigură pe sine și pe calitățile ei, deși mizează totul în continuare pe inteligența cu care personajul trebuie să îmbrace rolul de travestit, nu reușește să se plieze perfect în rolul de avocat incognito al propriului ei soț (deși e posibil să fi fost doar emoțiile premierei!), responsabil cu tranșarea problemei și soluționarea fericită a speței. Cum Shylock are drept doar asupra unei livre de carne dar nu și a vreunui strop de sânge din trupul lui Antonio, povestea se întoarce cu succes împotriva evreului, amendându-i cu dispreț și justificată satisfacție reaua voință, dorința de răzbunare și încăpățânarea de a refuza o altă soluție decât livra de carne promisă, ceea ce ar fi însemnat și curmarea vieții dușmanului lui declarat Antonio, dând jos la final arama pe care o intuiai de pe fața evreului.

Fermecătoare prezența personajelor de legătură din spectacol, în special Lanceloto al lui Emilian Mârnea, un savuros servitor al evreului care-și va schimba stăpânul, urmând să intre în slujbă la Bassanio, prin intermediul căruia Morfov, ca și Shakespeare însuși, aduce nuanțe în portretul negativ al evreului, personajul Lanceloto fiind cel ce-și compară stăpânul cu diavolul și care denunță concludent că evreitatea ține de un fel rău de a fi, molipsitor precum un virus, adresându-se mereu publicului și sieși deopotrivă printr-o serie de remarci naive cu rol revelator, întregind caracterizarea evreilor la care participă cu cărămizile lor, foarte atent plasate în zidul impenetrabil al incompatibilității dintre cele două perspective asupra lumii, evreiască și creștină, și Mihai Munteniţă (Tubal / Nepotul ducelui de Saxa), dar și Petre Ancuța (Salanio) și Florin Călbăjos (Salarino).

Sentința judecătorească a Curții Veneției este mai degrabă o sentință socială. Pe axa bun-rău, justiția creștină nu e musai câștigătoare. Shakespeare l-a cruțat de la moarte pe Shylock, dar l-a condamnat nu doar la renunțarea la avere, ci și la încreștinare, luând în batjocură cele mai importante virtuți creștine: milostenia, generozitatea, mândria și dragostea. Sarcasmul lui a mers până acolo încât afirmă, bineînțeles prin gura creștinilor, că evreul va deveni creștin numai prin faptul că devine bun…

Shylock, ghici cine ți-e naș la botez!…

(următorul botez pe 13 octombrie de la ora 19.30 la Sala Studio a Naționalului).

afis negutatorul_final

Neguţătorul din Veneţia” de William Shakespeare

Teatrul Național „I. L. Caragiale” București, Sala Studio

Regie: Alexander Morfov

Decor: Gabi Albu

Costume: Liliana Cenean

Coregrafie: Inga Krasovska

Light design: Chris Jaeger

Distribuție:

Shylock: Ion Caramitru

Antonio: Richard Bovnoczki

Portia: Ada Galeș         

Bassanio: Alexandru Potocean

Nerissa: Cosmina Olariu

Graziano: Silviu Mircescu

Jessica: Flavia Giurgiu

Lorenzo: Ciprian Nicula

Lanceloto: Emilian Mârnea

Dogele: Mihai Calotă

Salanio: Petre Ancuța

Salarino: Florin Călbăjos

Tubal / Nepotul ducelui de Saxa: Mihai Munteniţă

Angelica: Ștefania Cîrcu, Cristina Simion

Prințul Marocului: Shahbazimoghadam Mohammad Jawad

Translatorul: Dragoş Dumitru

Figurație: Aurelian Ungurianu,  Silviu Negulete

DansActorii lui Gigi Căciuleanu, pescăruși-bufon pe acoperișul Naționalului: ON THE (p)ROOF

roof 01

Cum poți să-ți imaginezi o Introfugă. Un Giumbușglonț. O Zvîrlucitelniță. Un Titirezache. O Căzutcîșă. Un Ricoșluc. Un Învîrtișag. Sau măcar o Zburătăcitură. Cam tot ce poate face ad-Hop o lume de bufoni contemporani, așa cum știe să se lase inventată într-o privire atentă, ascunsă cu grijă sub pleoapa unui ochi de suflet inteligent, sprinten și jucăuș al unui mare talent: Gigi Căciuleanu. Un copil de doar șapte ani, crescut precum Făt-Frumos în fiecare an cât alții în zece, care știe multe despre cum se împletesc în cosițe forța verbului-acțiune cu cea a verbului-vorbă și trage de ele cu bucurie de câte ori scapă pe vreun afară, la joacă. Spre disperarea și îmbujorarea Cosânzenei cu pricina.

Un suflet deschis, vesel și curios, ce a răscolit cu dibăcie prin disponibilităţile teatral-corporale ale tinerilor actori pe care i-a cunoscut pregătind Gala Hop (al cărei director este în acest an) și pe care i-a imaginat și i-a antrenat într-o poezie teatrală plină de jonglerii cu desene, cuvinte și, mai ales, dans și mișcare, recitată cu energie și talent de undeva de la 24 de metri înălțime deasupra Pieței Universității, într-un nou vocabular fundamental. Al imaginarului. Al ludicului. Al inocenței.

Un spectacol de teatru coregrafic de zile mari, de vară, găzduit de Amfiteatrul în aer liber de pe acoperișul Naționalului bucureștean, „On the roof” m-a trimis direct în copilărie, țintuindu-mă cu spatele pe un câmp de iarbă proaspăt cosită, cu picioarele încrucișate sprijinite de trunchiul gros al unui copac magic, răsfoind „Antologia Inocenței”, așa cum mi-a fost dat să o întâlnesc, retrăind cu sufletul la gură „cele Douăsprezece luni ale visului” meu de atunci. Într-o singură noapte. Poate chiar una în care e absentă, nemotivat, dorminda lună.

Când orele trec. La fel anii și secolele. Tot timpul acela în care nimeni și nimic nu se pierde, totul se transformă.

Când vocalele pleacă ascuțite sau dulci, în șoaptă, în hohote sau sughițuri și se întorc mirate ori revoltate în gâtlejul care le-a slobozit și trupul ce tocmai le-a trăit, după ce s-au făcut auzite traversând vene, mușchi și straturi de dermă și și-au lansat ecoul către infinit.

Când încerci să-i găsești o soluție melcului. Când cauți să-i pricepi de ce-ul, să-i știi pentru ce-ul ori să-i ghicești încotro-ul, deși știi că e mult prea multă bătaie de cap pentru zero soluții. Cam câte are și planeta locuită, pe care încerci să o lași să fie rotundă, așa, ca o minge, să o cruți de rușinea de a te purta și tu cu ea ca și cum ar fi doar o gaură neagră. Să o tratezi doar precum o harababură de ghiocei, mărțișoare, harapi albi, gărgărițe, pisicuțe ori scarabei de aur, hrană cu cremă de hrean și ardei umpluți și iuți pentru suflete necuminți (chiar și al motănelului Stanislavski), care se hrănesc cu numere rostite, cântate ori strigate și nasc pui vii de dans și zvâcnire de emoții contra cronometru, în plescăiala minutarului orologiilor lui Salvador Dali, dar numai când le vine să-și ia lumea-n cap. Junglând din pom în pom, născocind, ventrilocind, măscăricind și măscărind, cum îi șade bine unui adevărat bufon. Ce mai contează, geniu ori gnom?…

„Chiar dacă voi vreți sau nu, voi veți, noi vom (…) lumea în cap să ne-o luăm… ”.

Și și-au luat-o. Actorii, zic, cu un bravo în dreptul fiecărui nume (despre care vom mai auzi, cu siguranță), sub minunata coordonare a lui Gigi Căciuleanu. Cu talent, cu energie, cu umor, cu răbdare, cu ironie, cu sarcasm, cu multă muncă și importantă socoteală. Pe care au dat-o spectatorilor. Care și-au luat-o și ei, la rândul lor, în cap.

Ce frumos e să rămâi copil!… Încă o dovadă, dacă mai aveți nevoie.

Mulțumim, Gigi Căciuleanu!

Următoarele reprezentații pe 20 și 30 august.

large_poster_mic_ON_THE_ROOF

„On the roof”

Teatrul Național ”I.L.Caragiale”, Amfiteatrul în aer liber

– teatru coregrafic –

un spectacol de Gigi Căciuleanu

Asistent coregrafie: Lelia Marcu – Vladu

Muzica: Paul Ilea / Sensor

Texte, desene: Gigi Căciuleanu

DansActori (în ordinea alfabetică după prenume):

Adela Mihai, Adrian Loghin, Alexandra Oişte, Alin Potop, Andrei Atabay, Andrei Ianuş, George Olar, Ioana Beatrice Tănasă, Mara Pogânceanu, Maria Panainte, Mihai Vasilescu, Nadina Cîmpianu, Nicolae Dumitru, Theodora Sandu

Foto: Florin Ghioca

Spectacolul este produs de TNB în parteneriat cu UNITER, Fundația  Art Production / Gigi Căciuleanu “Ad Hop” Company, cu sprijinul JTI, în cadrul Programului 9G la TNB.

Lecția despre fiasco în educație: „Class” cu profesorul Felix Alexa la Național

Class 1

Teama de eșec. Sau ce anume ne ține în loc când încercăm să ne aventurăm în zbor. Și el se frânge încă înainte de prima zbatere de aripi.

O lecție curată de teatru, pe un text care a fost declarat cea mai bună piesă de teatru a anului 2018 de către Uniunea Scriitorilor din Irlanda (a obținut și marele premiu la Edinburgh Fringe Festival 2018), „Class”, scrisă de Iseult Golden şi David Horan și montată de Felix Alexa la Sala Atelier a Teatrului Naţional din Bucureşti, este o poveste emoționantă despre eșecul în educație. Al sistemului de învățământ în ansamblu (din Irlanda, din România ori din oricare alt colț al lumii), care se urnește greu și nu reușește să se adapteze schimbărilor sociale și nevoilor individuale de învățare ale elevilor. Al dascălilor (supuși presiunilor personale, ale sistemului și ale părinților deopotrivă), ce nu izbutesc să-și împlinească menirea. Al părinților (rezultat al aceluiași mecanism greoi de formare), care, odată ce au semnat contractul educațional cu școala, își lasă copilul în grija acesteia, convinși că este responsabilă de buna lui pregătire pentru viață, în timp ce ei aleargă necontenit să-i asigure cele necesare pentru viețuire. În cele din urmă al elevului, care ar trebui să fie în centrul sistemului de educație, dator împreună cu familia  să-l ocrotească, să-l slujească, să-l formeze ca individ și să-l livreze apoi societății apt de funcționare și de progres.

Construit din subcapitole fără titlu (despărțite prin triplu asterisc de lumini, ilustrație muzicală și schimb de personaje) ale uneia și aceleeași povești care-și caută un titlu, spectacolul lui Felix Alexa emoționează prin simplitate și precizie. Un decupaj cinematografic al unor felii de viață anume intercalate în text și într-un spectacol care le încheagă cu succes, construind coerența și forța poveștii cărămidă cu cărămidă, pentru a ne arăta cum anume se va dărâma zidul căruia i se desenează deja crăpăturile.  Un amestec ciudat de umor, candoare și dramatism, cu final tragic pentru toate părțile implicate. Sau cum anume arată răul ridicat pe cele mai bune intenții.

Spațiul ales: școala. Totul se va întâmpla între zidurile ei. Mai precis între pupitrele flancate de pereții colorați pe care Andrada Chiriac (scenografa ce semnează multe spectacole ale regizorului, dintre care unele încă se mai joacă pe scena Naționalului bucureștean – „Revizorul”, „Terorism”, „Butoiul cu pulbere”, „Crima din strada Lourcine”, „Orchestra titanic”) i-a imaginat clasei în care învață Jayden Costello, un copil de nouă ani cu dificultăți de învățare. Un spațiu viu, colorat și animat, de clasă primară, ce stabilește o premiză de inocență și speranță de salvare pentru poveștile triste pe care oamenii le aduc în ghiozdane de afară. Unde copiii se prezintă cu problemele lor, iar adulții, altădată confruntați și ei cu ele, sunt obligați să-și susțină examenul de maturitate, la care eșuează lamentabil. Pe scurt, spațiul ideal pentru un curs despre dificultățile de învățare. Ale copiilor, dar mai ales ale părinților și ale profesorilor, produse ale unui sistem de educație în care au fost nevoiți să învețe să se descurce care cum a putut. Devenind  adulții de azi, cu ochiul deformat de subiectivism, de intoleranță, de prejudecată, de suferință, de prudență, de convenții, de umilință, de frustrare și de neputință, peste care s-au așezat cu zgomot diferențele de gen, de  clasă și de putere. Care-i face infirmi în feluri diferite când dau nas în nas  cu nereușita. Cu înfrângerea. Cu insuccesul. Și iminența ratării. Zbătându-se între rigiditatea cu care și-au construit autoritatea în fața copilului și nevoia de adaptare într-o lume în care egalitatea de șanse e doar o sintagmă care dă bine în planul de management școlar. Pentru că sistemul nu are în prim-plan elevul, individul și nevoile lui de învățare, ci doar niște parametri de normalitate, pe bază de statistici. Nici apelul la memoria afectivă nu pare să funcționeze. Deși au trecut ei înșiși prin asta, părinții și profesorii nu reușesc să înțeleagă, doar își amplifică vina. Și așteaptă o instanță supremă care să-i absolve de ea. Sau măcar de o parte din responsabilitate. Iubirea lor este autentică și necondiționată, dar își are rădăcinile adânc înfipte în nevoia de succes personal. A rata de unul singur e greu. A eșua prin copii e insuportabil.

Asul din mâneca lui Felix Alexa este distribuția. Și lucrul cu cei cinci actori cu care reușește să construiască personaje consistente, care livrează adevăr scenic și emoție. O face cu multă migală excelentul Richard Bovnoczki în rolul profesorului Ray McCafferty, un dascăl devotat, implicat, un tip simpatic, inteligent și blând, cu o infinită răbdare și reale calități de pedagog, pentru care e o adevărată tragedie să vadă că se pierde potențialul unui copil, însă un om măcinat de propriile eșecuri în viața personală și profesională, care-și mai pierde din când în când cumpătul. Foarte fine multele nuanțe pe care Richard Bovnoczki le imprimă personajului său (în rostire, gestică și mișcare), cu care e greu să nu empatizezi (admirabil mai ales în scenele în care „complotează” cu elevii săi, fie energic, fie înduioșător). El pune în mișcare mecanismul de ajutorare a lui Jayden (un Ciprian Nicula veridic și precis în rolul unui copil revoltat și neînțeles, cu semne de dislexie și comportament turbulent), pentru care recomandă un psiholog educațional. Ultimul test de aptitudini pe care l-a susținut Jayden îl face să declanșeze sistemul de alarmă și să-i cheme părinții la școală.

Mânați în feluri diferite de iubirea necondiționată pe care o au în traistă ca părinte, tatăl Brian Costello (Gavril Pătru) și mama Donna Costello (Alexandra Sălceanu) se văd urcați într-un carusel de emoții cu care trebuie să lupte și din care încearcă să se salveze fiecare pe sine și poate împreună pe Jayden. Convocați la întâlnirea cu profesorul, Brian și Donna, foști elevi și colegi în aceeași școală, sunt năpădiți și copleșiți de amintiri și emoții școlare, mai ales negative, care se transformă încet în resentimente, năduf și disperare. Confruntarea cu școala va scoate la iveală toate fricile lor reprimate, negate ori ascunse, expediate într-o concluzie pe care o scriu pe tablă într-un moment de joacă de-a elevii: #Fuckmylife. Cei doi actori reușesc să dea sens complementar acestei mărturisiri și declamațiilor aferente ale acestor părinți, apăsați de condiția lor modestă și de problemele în căsnicie care și-au pus deja amprenta asupra educației băieților lor.

Gavril Pătru îi dă lui Brian un aer superficial, de elev mereu mediocru și frustrat și de adult necioplit, repezit și iute la mânie, care însă ascunde un tată asumat, ce-și apără orbește copilul, dispus să se schimbe și să-și salveze căsnicia și familia pe cale să se destrame, apelând la exerciții de stăpânire a furiei pe care le-a învățat într-un grup de terapie căruia tocmai i s-a alăturat, după ce a refuzat ani de zile un consilier familial pe care i l-a propus soția. Donna Alexandrei  Sălceanu este și ea o fostă elevă care a întâmpinat dificultăți de învățare și a trăit mereu cu teama de eșec, o mamă care azi încearcă cu înverșunare să-și protejeze copilul de umilințele la care ea a fost supusă, refuzând cu îndârjire instituționalizarea problemelor lui de învățare și atașarea unui stigmat de care nu ar mai putea scăpa niciodată. Ea caută chiar să le asigure copiilor ei un mediu lipsit de fricile cu care a trăit toată viața, chiar dacă asta înseamnă să-l îndepărteze din viețile lor pe Brian, lucru care va adânci de fapt problemele lui Jayden.

În acest climat în care adulții sunt preocupați de propriile lor eșecuri și se îndreaptă către prăpastie, Jayden se vede aruncat într-un colț de clasă, pe care-l împarte doar cu o colegă confruntată cu același fel de probleme de învățare. Foarte bună Kaylie a Sandrei Ducuță (studentă în anul III la UNATC, aflată la a doua colaborare cu Felix Alexa), nostimă și expresivă, o fată fragilă dar extrem de inteligentă și ambițioasă, crescută de bunică, care tânjește după afecțiunea mamei, dar se vede brusc amenințată cu distrugerea echilibrului care i-a asigurat până acum șansa de a-și depăși condiția. În seama acestui personaj ghiduș și energic, cu exagerări voite de autorăsfăț prin care încearcă să umple vidul emoțional în care e nevoită să trăiască, sunt lăsate momentele de maximă comunicare afectivă cu spectatorii, abandonați la rândul lor într-o lume din care emoția este decupată încetul cu încetul, cărămidă cu cărămidă, de-a lungul crăpăturilor dinadins schițate în zidul educației pentru a-i lăsa să arunce o privire înăuntru și să înțeleagă ce anume îl poate face să se dărâme într-o zi.

O zi în care își vor da seama că au lipsit de la lecția de zbor.

Următoarea reprezentație pe 23 aprilie, de la ora 20.00 la Sala Atelier a TNB.

afis large_Afis_Class_OK.jpg

Class” de Iseult Golden și David Horan, Traducere: Andrei Marinescu

Teatrul Național „I.L.Caragiale” București, Sala Atelier

 

Regie și ilustrație muzicală: Felix Alexa

Scenografie: Andrada Chiriac

 

Distribuţie:

Ray McCafferty: Richard Bovnoczki

Brian Costello: Gavril Pătru

Donna Costello: Alexandra Sălceanu

Jayden Costello: Ciprian Nicula

Kaylie: Sandra Ducuță

 

Durata: 1 h 40 min / Pauză: Nu

Foto: Florin Ghioca

 

Bulevardier pe Scena Mare: „Noii infractori” ai Naționalului

noii infr cai prog 2

Ilustrație din caietul-program de Horațiu Mălăele, care semnează și grafica afișului

Disperarea cu toate ingredientele ei: rutină, tristețe, singurătate, neîmpliniri, griji, responsabilitate, neputință, vină. Sau ce îi împinge pe oameni să meargă pe lângă lege, fără să se gândească la consecințe. Și când anume faptele lor încep să fie socotite un pericol social.

Ambalată cu umor într-o tragicomedie bulevardieră a autoarei israeliene Edna Mazia, montată de Ion Caramitru pe scena Sălii Mari a Naționalului bucureștean, „Noii infractori” este o piesă despre norme și sustragerea de la regulile după care funcționează societatea, despre abateri nu doar de la legea penală, dar mai ales de la ordinea morală, care nu pot să rămână nesancționate.

În centrul ei o „infractoare”. Care-și așteaptă și ispășește pedeapsa corecțională, pentru o clipă de disperare care a purtat-o în nelegiuire, tălmăcind o poveste ce ia startul într-o vineri seară, de Sabat, la cină, în sânul unei familii evreiești. Încheiată cu un moment în care face pasul greșit pe o cale lăturalnică, de pe care Dorina nu se mai poate întoarce la șoseaua principală.

Închisoarea Dorinei este propriul cămin. Casa unei respectabile familii evreieşti ajunsă la ananghie („cea mai frumoasă casă din Tel Aviv”) devine „un mare bordel”, iar stâlpul acesteia, până acum o femeie supusă și onorabilă, matroana acestui stabiliment. Un decor realist, simplu dar dichisit (interiorul casei înstărite, căruia Florilena Popescu Fărcășanu a ales să-i schimbe destinația doar prin light-design și inimioare lipite pe ușile dormitoarelor), este temnița în care sexagenara își va expune povestea. Povestea unei vieți la care a fost și a consimțit să fie condamnată.

Virginia Mirea (fostă actriță a Teatrului de Comedie, care debutează pe scena Naționalului cu acest rol) are tot ce-i trebuie pentru a da credibil viață sexagenarei Dorina, mai ales o naivitate la limita duioșiei și o blândețe naturală în rostire și mișcare, alternată cu mici crize de isterie. Adică fondul ideal întru efect comic pentru schimbarea pe care o traversează eroina, care capătă stabilitate, încredere și curaj pe măsură ce afacerea ei se dezvoltă și sentimentul propriei utilități crește.

„Noii infractori” este o tragicomedie despre eșecurile și lupta pentru supraviețuire a fiecărui personaj, nu doar ale Dorinei. Și despre ispitele care le pot asigura fiecăruia o viață mai bună și mai comodă. Și ce li se poate întâmpla când moravurile nu mai atârnă atât de greu… Succesul, împlinirea, vina și onoarea, toate se calculează în shekeli. Peste 1000 pe zi pare un preț bun pentru ca toți să devină complici la delictul Dorinei, întemnițați la rândul lor sub diverse forme în această dublă închisoare teatrală corecțională, din care Dorina încearcă să gestioneze cele două lumi în care este prinsă: rutina casnică și șansa la o altfel de viață.

Soțul Arie (Andrei Finți), un bărbat rigid, superficial, tipicar, mereu grav, insensibil, fanfaron şi pisălog, care ocupă un post de conducere la un mic fond de investiții (pe care familia i l-a asigurat ca să aibă un salariu și un status profesional onorabil), un bărbat incapabil să identifice și să-i recunoască sacrificiul, care o consideră „banca ideală pentru temeri și griji”.

Mama ei, Anca (Alexandrina Halic, mângâierea copilăriei multor generații pe scena Teatrului pentru copii “Ion Creangă” și în emisiuni de televiziune, un personaj-tampon între cele două lumi care face deliciul publicului la fiecare apariție în scenă), bolnavă de Alzheimer, o băbuță senilă și îndărătnică pe care se chinuie să o îngrijească și de care se împiedică mereu.

Fiul Ylal (interpretat de Silviu Biriș), un artist superficial de 31 de ani care face muzică pe care nu o cumpără nimeni (pentru că el însuși nu e sigur că vrea s-o vândă), cu o viață conjugală amară, pus mereu pe harță cu soția lui, Sarit (Afrodita Androne), cu care formează un cuplu meschin, preocupat de avantaje de toate felurile, ce caricaturiază convențiile familiale și sociale.

Bambi, o fiică libertină (rol atribuit cu succes Teodorei Mareș) în căutarea unei vieți aventuroase, o scriitoare plecată în America de Sud să documenteze un  roman despre Țara de Foc, care încă mai cere bani de acasă…

Rufelor murdare din viața acestei familii li se adaugă peste noapte lenjeriile unor femei străine ce intră în casa onorabilă a soţilor Dorina şi Arie, devenită stabiliment erotic sub pretextul organizării unor cursuri de gătit.

Ieșită la o gură de aer din pușcăria familiei, Dorina o va adopta pe Naomi (dinamica Ileana Olteanu), „studenta de la ASE” care „dă lecții particulare”. În studiul și lecțiile de la noua „școală de gătit” a Dorinei o vor ajuta două fete disperate: Sigal (Diana Sar), o mămică singură și debusolată, fără soluții pentru îngrijirea copilului ei, și timida Miki (Cosmina Olariu), novice în ale prostituției, ascunsă sub un văl de agresivitate, zugrăvind complementar subtema piesei: condiţia femeii ușoare și motivele (sărăcia, desconsiderarea, violența, abandonul) care o împing să practice cea mai veche meserie din lume. Asta pentru că se vor găsi întotdeauna clienți: Daniel Badale îi dă consistență ridicolului Șimșon, un personaj perfect burlesc, Mihai Verbițchi este clientul agresiv, îngroșat și el în ridicol, Alexandru Hasnaș este Șlomo, clientul în vârstă, respectabil (ar prefera-o pe Dorina, pentru care ar fi chiar dispus să plătească dublu), pe scurt barbate cu toate slăbiciunile lor.

Noua afacere a sexagenarei reprezintă și împingerea către zona de teatru de revistă (care-i va asigura probabil spectacolului longevitate și succes la marele public), către o vulgaritate controlată, destul de insistentă în economia spectacolului, poate intenționat îngroșată (prin muzică, dans – altfel bine executat de cele trei actrițe – și jocuri de lumini) încă din scriitură atât la personajele feminine cât și la cele masculine, pentru a sublinia contrastul dintre cele două lumi, tranșate cu precizie de Haim, cel care organizează flagrantul. Foarte bun și hotărât prin contrast George Piteștereanu, autoritar și uman în același timp. El readuce spectacolul la cheia gravă în care a început (în ritmurile unei foarte inspirate alegeri muzicale care însoțește partea dacă nu luminoasă măcar legală a vieții – Giora Feidman, „Happiness is a Nigun” -), punând ordine în lucruri și redând spațiului destinația inițială. Verdictul lui (după ce a închis cu intenție ochii la complicitate, degajând din vinile pe care le poartă autorii lor) reumanizează atmosfera: „infracțiune care nu deranjează”.

Și îi permite astfel personajului principal să aleagă… Spre surpriza tuturor, Dorina preferă să se izoleze, visând la cea mai frumoasă perioadă din viața ei și savurând gustul păcatului… Al fărădelegii care a dus la investigarea și cosmetizarea relațiilor ei sociale și familiale, dar mai ales la explorarea năzuințelor ei de femeie, liberă de orice eșec.

large_noiiinfractori_2019_web.JPG

Noii infractori” de Edna Mazia, traducere: Etgard Bitel

Teatrul Național ”I.L.Caragiale” București, Sala Mare

 

Regie: Ion Caramitru

Asistent regie: Patricia Katona

Coregrafie: Florin Fieroiu

Light design: Chris Jaeger

Scenografie: Florilena Popescu Fărcăşanu

Asistent costume: Corina Boboc

Ilustrație muzicală: Călin Țopa

 

DISTRIBUȚIA:

Dorina: Virginia Mirea

Arie: Andrei Finţi

Anca: Alexandrina Halic

Bambi: Teodora Mareş

Ylai: Silviu Biriş

Sarit: Afrodita Androne

Naomi: Ileana Olteanu

Sigal: Aylin Cadîr / Diana Sar

Miki: Cosmina Olariu

Șimșon: Daniel Badale

Haim: George Piștereanu

Șlomo: Alexandru Hasnaş

Un client: Mihai Verbiţchi

Roy: Viorel Florea

Poliţiști: Alexandru Popescu / Nicoleta Tase

Tânărul: Aris Bănuţoiu

Interpretarea melodiei „Hava Nagila”: Emy Drăgoi

 

Țara defrișărilor ilegale de codru și de conștiințe: PăduREA SpânzURAților lui Radu Afrim

Padurea spanzuratilor 01

Răvășitor.

Așa arată pădurea spânzuraților lui Radu Afrim.

Trecutul la taifas cu prezentul sau cum anume se rescrie un centenar. Un spectacol despre România Mare, o societate cu răspunderi atât de limitate că riscă să nu ajungă până la generația următoare. O lecție despre datoria pe care o avem cu toții în primul rând față de noi înșine, dar și față de copiii noștri. Față de țara noastră, o pădure mică și tânără de copaci rari și aliniați, ce par că nu pot prinde rădăcini și atinge maturitatea, cu trunchiurile spânzurate și crengile tăiate, bălăngănindu-se în sunet de clopot. Pentru că intră mereu în planul de defrișări. Legal sau ilegal.

Un spectacol despre iubire. Despre iubirea de sine. Și de neam, fără ură față de alte neamuri. Despre românii care se încăpățânează să nu întoarcă fața României. Și nici de la Dumnezeu, lăsându-se în mâna unei biserici care poate cultiva ura propăvăduind iubirea.

Dar și despre durere. Despre frică și lașitate. Despre dezbinare. Despre moarte. Și mai ales despre continua noastră așteptare…

Cu drujba în mână pe Scena Mare a Naționalului, Radu Afrim este  pregătit să taie copacii uscați și să primenească pădurea, să opereze istoria despre care încă mai refuzăm să vorbim. Și literatura pe care nu suntem în stare să o predăm, refuzând să dezbatem serios capodoperele literaturii noastre, cerându-le în continuare elevilor să învețe pe de rost comentarii literare numai ca să ne vindem cărțile pe care ne punem semnătura…

Spectacolul din care românescul urlă prin fiecare por debutează autentic în vocea curată a Teodorei Purja, coborâtă direct din satul lui Rebreanu să doinească live în spectacol, într-un moment de mare încărcătură emoțională,  consolând în prag de toamnă codrul căruia îi pică frunza cu promisiunea că o va recăpăta din nou la primăvară, în timp ce glasul și obrazul ei îmbătrânesc nemilos, dimpreună cu ochii, odată negri, acum împăienjeniți…

Ea predă ștafeta unei generații de adolescenți debusolați, adunați într-un club al zilelor noastre la un party de adio, dar nu oricum. Prin vocea unuia dintre ei (excelent monologul lui Tiberiu Enache), un exponent al generației douăzeci și ceva, activist social, conștient de cât de jos am ajuns noi ca popor în o sută de ani, ce încearcă disperat să  găsească argumente care să-l țină aici, pe câmpul de bătălie, în timp ce vocea conștiinței înaintașilor lui și a contemporanilor acestor vremi tulburi (un didactic Marius Manole, foarte bun în această sinteză a societății în care trăim și centenarului pe care tocmai l-am parcurs, mai apoi în spectacol vocea conștiinței lui Apostol Bologa) îl avertizează: „Nu-ți dai foc singur pe câmpul de luptă”.

Spectacolul vine să aducă toate argumentele necesare pentru a susține acest îndemn. Sub semnul fatalității, dar și cu speranța că putem îndrepta ceva.

Dintr-un univers dominat de un război sută la sută afrimian, în care moartea pândește insinuant (ba cu dinții încleștați, ba cu umor) din fiece cotlon al scenei, asistăm la agonia Imperiului Austro-Ungar și speranțele de pace și autonomie a unei națiuni, din care se decupează inteligent destinele unor oameni ce nu și-au dorit să fie eroi, cu fricile, dramele și iubirile lor, care îți răscolesc fiecare celulă.

În primul rând figura tânărului locotenent român al armatei austro-ungare Apostol Bologa, rol în care a fost inspirat distribuit Alexandru Potocean, un om chibzuit și credincios, așezat și cuminte, drept și plin de iubire. „Vreau să-mi port fericirea printre oameni, vreau să-mi împart iubirea cu ei, pentru că toți oamenii au nevoie de iubire. Și sunt vrednici de ea”,  spune cel care l-a văzut pe Dumnezeu la doar șase ani (când a trebuit să rostească „Tatăl nostru” la Sfânta Liturghie – foarte bun Potocean în scena în care se dă viață acelei clipe, infinit de dulce, în care s-au deschis cerurile) este același om nevoit să supravegheze executarea unui dezertor și să-l privească în ochi. Privire care-i va rămâne adânc înfiptă în minte și în suflet și îl va însoți până la moarte. Iar identitatea lui națională e pusă în grea cumpănă pe fondul ascensiunii naționalismului.

Eroul de care avem nevoie astăzi, cel care nu vrea să lupte împotriva propriei țări, calm și precis în îndatoririle lui militare, demn în întâlnirile cu superiorii, ferm în scena în care distruge un reflector al inamicilor, coleric uneori (mai ales în criza pe care o face când află că trebuie să treacă pe frontul românesc), fragil în cele în care se îndrăgostește de Ilona și infinit de cald în cele în care-i vorbește mamei, prin scrisori sau prin viu grai, Bologa este sfâșiat mereu înăuntru între datorie și onoare, se umple de regret și remușcări, fiind strivit în final de absurditatea războiului în care a fost aruncat.

Pentru a rezolva conflictul său interior și a sublinia frământările morale ale eroului, Afrim a ales să fie mai mereu însoțit de vocea conștiinței, căreia îi dă viață Marius Manole, acompaniindu-l, îngânându-l (până la mișcări corporale), mângâindu-l, certându-l, domolindu-l sau asmuțindu-l, după caz, (duios și inteligent complice în scena îndrăgostirii, nostalgic la revenirea acasă când Bologa își retrăiește copilăria sau nemilos la marginea prăpastiei când acesta hotărăște dezertarea, pândit de ispita prăbușirii), cu versatilitatea și ușurința de a se juca pe sine și cu ceilalți cu care actorul ne-a obișnuit, justificându-și mereu prezența în scenă („simți o nevoie dureroasă să stai de vorbă cu cineva, cu oricine, numai să nu mai fii singur, să nu mai porți singur povara așteptării”).

Foarte multe scene bune între cei doi, în special cele în care se contrazic.

Excelentă Natalia Călin în rolul mamei, se remarcă încă de la început, când fiul o anunță că trebuie să plece la război pentru patrie. „Dar ce, noi avem patrie? Asta-i patrie? Călcau-ar caii rușilor s-o calce…”, se descarcă plină de năduf mama, altfel o eroină ardeleancă, foarte bine asumată de actriță, plină de dragoste pentru semeni și credință în Dumnezeu, de suferințe și dureri care i-au sfâșiat sufletul fără să i-l îngenuncheze, bună ca o pâine caldă. O arată în scrisorile trimise pe front lui Apostol, cărora le dă glas cu durere și infinită dragoste, și în rugăciunile repetate pentru sănătatea copilului și camarazilor lui și mult așteptata pace. O face cu multă emoție, cu umor și foarte bine disimulată stângăcie în scena venirii lui Apostol de pe front.

Minunat Ciprian Nicula în rolul lui Petre, ordonanța simpatică a lui Bologa, un tinerel ardelean naiv și foarte simpatic, cu mare credință în Dumnezeu și un foarte dulce accent ardelenesc, foarte bun mai ales în predica despre suferință și despre Dumnezeu. „Moartea nu-i pedeapsă, viața-i pedeapsă” concluzionează personajul lui, convins că războiul e o pedeapsă pentru păcate și că Domnul ține cumpăna dreaptă.

Foarte bun și Richard Bovnoczki, care-l interpretează pe Otto Klapka, un sublocotenent ceh în rezervă venit de pe frontul din Italia, care punctează de la prima apariție, fiind și autorul unui moment de duioasă sinceritate (în care-i arată lui Bologa fotografia cu nevasta și copiii, mărturisind că ar fi capabil de orice lașitate numai să-i mai strângă o dată în brațe), și el un individ aflat sub imperiul fricii cu care a trăit după o tentativă de dezertare de care a scăpat ca prin urechile acului. Ca un om care știe despre ce vorbește, el încearcă să-l consoleze și să-l întoarcă pe Bologa în finalul spectacolului.

Savuroasă apariția generalului-candelabru fără cap, un Istvan Teglas care-l interpretează cu mare umor pe generalul Karg de sub mantaua lui militară (recognoscibil și bun și în pielea locotenentului Varga), cu vocea tărăgănată care stârnește mereu râsul, minunat exploatat în momentul în care îi refuză lui Bologa favorul de a nu participa misiunea sfântă din Ardeal sau trimiterea pe frontul italian, acuzându-l că face diferență între dușmanii patriei și amendând imposibilitatea morală de care se plânge acesta, într-o încercare de discuție „de la om la… om”.

Interesant exploatate și cele două iubiri ale lui Bologa. Ilona, noua dragoste, raza prin care el încearcă să treacă fără să o strice, o țărancă unguroaică în pielea căreia se erijează Raluca Aprodu, candidă și fermecătoare, dar totuși coaptă și așezată (bună în scena reîntoarcerii lui Apostol în Lunca Doamnei, când, pe două voci, cei doi își strigă iubirea în minte) și Marta, fosta logodnică de acasă, cea căreia Bologa îi mai păstrează dragostea într-o cămăruță ascunsă a inimii, o savuroasă Ada Galeș, ușuratică și naivă, prea crudă pentru iubire dar deja antrenată în a juca pe degete bărbații (excelentă scena, cred că momentul maxim de destindere al întregului spectacol, în care i-l prezintă logodnicului Apostol pe locotenentul ungur care i-a ținut tovărășie toată iarna – un cârd de soldați! – ca să nu se prăpădească de urât), convinsă că Bologa o părăsește numai pentru că a vorbit ungurește și nu se cade pentru închipuiri copilărești să zdrobești norocul unei fete… Ei i se încredințează articularea gândurilor despre șovinism care străbat din vreme în vreme scena: „Omul să-și iubească neamul, firește, dar nu cu ură pentru celelalte neamuri! Și eu sunt româncă, futu-i!”.

Și Vitalie Bichir este vizibil în rolul tatălui Ilonei, groparul mândru că este tâmplar de meserie, la fel și Florin Călbăjos, Preotul Boteanu cu apucături românești, mai mult decât lumești, și Emilian Mârnea, foarte bun în rolul caporalului, în scena în care primește ordin să găsească un scăunel pentru spânzurarea condamnatului.

Dintre soldații care-l însoțesc pe eroul principal încă de la prima lui apariție, o armată de oameni obișnuiți, adunată de prin birturi sau de pe neveste, care dansează, execută ordine sau rostesc în cor replici, în numele unor idealuri pe care nu le înțeleg și al unei patrii pe care nu știu să o definească, doar pentru că, vorba lui Afrim, „războiul este adevăratul izvor de viață și cel mai eficace element de selecție”, cei care au reușit să supraviețuiască au făcut-o în virtutea unor idealuri personale, răscoliți și îmbărbătați de dorul de cei dragi și teama de abandon, în contrast cu vocile vesele sau zgomotoase folosite în scenele de grup.

„Scrie carte!” e unul dintre cele mai importante îndemnuri ale acestui spectacol. În încercarea de a proteja oamenii de singurătate, de a nu-i lăsa să se dezbine, de a nu lăsa lanțul să se rupă pentru că fiecare verigă se laudă cu propria independență, de a le arăta cât de important e să fim împreună cu ceilalți și câtă forță se poate naște din asta, Afrim presară spectacolul cu scene emoționante, pline de poezie, în care soldații schimbă scrisori, pe o voce surdă, abia șoptită sau în strigăte de neputință și frustrare, urlându-și iubirea și durerile în epistolele proiectate sau citite de cei și celor de acasă, în care se vorbește despre dor, singurătate, suferințe, răni și moarte. Emblematică cea a spitalului, pe care Lenuța Purja, fiica Teodorei Purja și cealaltă interpretă din satul lui Rebreanu, soră medicală în scenă, o însoțește cu o altă doină. Dar și cele două momente de dans contemporan care acompaniază jocul actorilor.

Într-un decor cu interesante și năstrușnice obiecte de recuzită, utilizând întreaga suprafață a uriașei scene a Sălii Mari, scenograful Cosmin Florea creează un vizual foarte puternic, gazdă a unor spații foarte diferite (precum un club,  o curte de țăran ardelean, un spital de campanie, etc,), în centrul căreia tronează o nouă construcție a la Afrim, aparent simplă, pe care o folosește nu doar ca spațiu de joc (devine pe rând Cârciuma Spânzuratului, casa lui Bologa, casa groparului și viitoarei lui mirese Ilona, biserică și cameră de așteptare a sentinței, iar de pe acoperișul ei diverse personaje rostesc pe rând diverse monologuri), ci o îmbracă mereu în noi lumini și proiecții, prin care reușește să-i schimbe destinația și să o exploateze la maxim întru spectaculozitate și cu diferite efecte vizuale, coerent legate de costumele pline de culoare.

La fel și ecranul de deasupra ei, care se umple mereu de imagini alb-negru live, proiectate de pe camerele folosite în spectacol (m-a trimis mereu cu gândul la filmul lui Liviu Ciulei din 1964, marele reper cinematografic românesc al tuturor timpurilor), pe care-și găsesc locul și Dumnezeu, și câini spânzurați, și rânduri documentare despre istoria Transilvaniei, și jandarmi dezlănțuiți în Piața Victoriei… Dar mai ales întunericul. Negrul care crește până se cufundă totul în beznă, cel pe care poți trece, fără grijă, la dușman. Bezna războiului, a minții și a sufletului românesc căruia i s-a smuls credința și speranța, urmărit acum de lumina din ochii condamnatului de sub ștreang, care pare că pătrunde până pe lumea cealaltă cu dispreț, mândrie și speranță în gestul lui de sacrificiu, adică tot ce ne trebuie pentru a privi cu încredere înainte, deosebind cu înțelepciune răul de bine.

Într-un efort permanent de scoatere la lumină.

Poate chiar la lumina telefoanelor adolescenților debusolați din începutul spectacolului, care mai apar la un moment dat în scenă să-și facă selfie cu istoria, în speranța căpătării Luminii după Săptămâna Patimilor, însoțindu-se tăcut în luminițele din dotare în semn de protest și așteptând cu interes un manual de instrucțiuni gen Protest step-by-step, din care să citească în fiecare seară câte o pagină înainte de a adormi. Pân-om adormi de tot. Ca națiune.

Dintre toate adevărurile răspicate și răscolitoare despre o țară sfârtecată de masacre asupra propriei identități, mi-au rămas în minte cuvintele colonelului Gross (foarte bun tot monologul lui Cristian Bota): „Iubirea a dat faliment. Și umilința. Și smerenia. Și o să pregătim venirea noului zeu: ura. Numai ura va zdrobi minciuna care otrăvește lumea.”.

În rest, numai întrebări care ne așteaptă pe noi să găsim răspunsuri. Oare cât cântărește crima care ne apasă sufletele? Și cui îi mai pasă de sufletele noastre? Dacă noi nu vrem să murim acum? Dacă noi vrem să trăim?

„Unde mergem?…”

Nu știu, Radu Afrim. Am plâns. Încă mai plâng.

Mulțumesc că m-ai întrebat.

 

foto padurea-spanzuratilor-Adi-Bulboacă-6-925x768

foto: Adi Bulboacă

 

„Pădurea spânzuraţilor” după Liviu Rebreanu

Regie: Radu Afrim

Scenariu: Radu Afrim

Univers sonor: Radu Afrim

Scenografie: Cosmin Florea

Coregrafie: Andrea Gavriliu

Video Mapping: Andrei Cozlac

Asistent regie: Victor Tunsu, Flavia Giurgiu, Mădălina Ciupitu

Asistent costume: Andreea Diana Nistor, Alexandra Budianu

Asistent decor: Gabi Albu

 

DISTRIBUȚIA:

Apostol Bologa: Alexandru Potocean

Conştiinţa: Marius Manole

Klapka: Richard Bovnoczki

Petre: Ciprian Nicula

Ilona: Raluca Aprodu

Locotenent Varga, Generalul Karg: Istvan Teglas

Paul Vidor: Vitalie Bichir

Doamna Bologa: Natalia Călin

Marta, Ţărancă: Ada Galeș

Preotul Boteanu, Muzicant: Florin Călbăjos

Preoteasa, Soră medicală: Alexandra Sălceanu

 

Caporal, Muzicant: Emilian Mârnea

Cervenco: Liviu Popa

Colonelul Gross: Cristian Bota

Pălăgieșu, Soldat: Alexandru Chindriș

Svoboda, Soldat: Octavian Voina

Medic militar, Soldat: Andrei Atabay

Ţărancă, Soldat: Flavia Giurgiu

Vasile, Soldat: George Olar

Adolescent, Soldat: Tiberiu Enache

Ofiţer: Bogdan Iacob

Soldat – Poet: Vlad Ionuț Popescu

Soldat: Vlad Galer, Cosmin Ilie, Ciprian Valea, Silviu Mircescu

Interprete: Lenuța și Teodora Purja

 

Data premierei: 16.12.2018

Pauză: Da

Armata te face bărbat, violul te face femeie: Papagalul mut al lui Nae Caranfil sau coliviile Cavalerului d’Eon

1. Vlad Logigan, Claudiu Bleont.jpg

O bijuterie teatrală. Așa arată debutul binecunoscutului cineast Nae Caranfil pe scena Naționalului bucureștean.

După ce a ascultat cu supunere confesiunile unui veac, din panierul unei rochii „a la francaise”, citind printre rânduri în tăcerile unui martor papagal, căruia istoria a ales să-i smulgă limba.

O notă de subsol a lui Mateiu Caragiale în „Craii de Curtea-Veche”, care descrie pe scurt personajul istoric d’Eon și prima lui misiune. Atât i-a trebuit lui Nae Caranfil să pornească într-o călătorie fascinantă spre secolul XVIII, în încercarea de documentare pentru un film, în urmă cu douăzeci de ani (când i se ceruse să se gândească la o producție cinematografică de deschidere europeană, ce s-a dovedit exagerat de scump de realizat). A ajuns la destinație pe o scenă de teatru în 2018, în Sala Studio a TNB, cu o piesă în două acte: „Papagalul mut – Istorii aproape adevărate despre un spion aproape uitat”. Cu o poveste inspirată din viața reală a lui Charles-Geneviève-Louis-Auguste-André-Thimothée d’Eon de Beaumont (consemnat de istorie drept Cavalerul d’Eon), gândit prin mijloace teatrale, dar pe o structură care nu-și ascunde originea cinematografică, fragmentat și  în același timp cursiv, textul dramatic este fascinant, savuros, foarte inteligent scris și temelia unui spectacol de zile mari, căruia i se întrevede o viață lungă pe scena Naționalului.

Personaj controversat, primul agent secret din istoria Franţei a trăit 33 de ani din viaţă travestit în femeie şi alţi 49 ca bărbat. Uimind. Ademenind. Incitând. Revoltând. Seducând.

Aflat la intersecția unor delicioase intrigi politice şi amoroase, desfăşurate la una dintre cele mai extravagante curţi imperiale ale lumii, cea a Rusiei din timpul ţarinei Elisabeta I (fiică a lui Petru cel Mare și împărăteasă între 1741 și 1762), spionul Charles d’Eon/Lia de Beaumont, personajul căruia îi dă viață într-o manieră senzațională talentatul actor Vlad Logigan, reușește să cucerească deopotrivă femei și bărbați. Cu grație și eleganță specifice epocii, el este aruncat iscusit de regizor în era barocului regelui său, Ludovic al XV-lea, prin complicitatea seducătoare a lui Dragoș Buhagiar, magicianul scenografiei românești, care este în stare să scoată spații întregi de joc dintr-un buzunar. O face cu aceeași bucurie cu care ne-a obișnuit și în acest spectacol, unde din coloanele care flanchează scena încă înainte de ridicarea cortinei va revela cu aparentă lejeritate odăi întregi în Sankt Petersburg…

Versatil, fascinant, inteligent luminat și prelungit echilibrat în costumele actorilor, minuțios în fiecare detaliu, coerent vizual și incredibil de multifuncțional, acest decor baroc, mânuit cu pricepere și descompus în tablouri de epocă pe care cu greu le poți uita, este gazda misiunii lui d’Eon la Curtea țarinei Elisabeta I.

Cavalerul este un pion important în complotul împotriva monarhilor habsburgi și, pentru că se consideră că o femeie ar reuși să câștige mai repede încrederea suspicioasei țarine a Rusiei (dar și pentru că numai femeilor și copiilor le era permis să traverseze Rusia în acea epocă), d’Eon este ales să se deghizeze. Pretinzându-se nepoată a cavalerului Douglas, conducătorul delegației franceze, își ia numele de Lia de Beaumont și pornește în călătorie.

El nu umple însă doar golul de informații al regelui Ludovic al XV-lea, periculos pentru diplomaţia franceză (Elisabeta era supărată pe regatul Franţei, ca urmare a manevrelor și intrigilor abile ale englezilor), ci și pe cel sufletesc al celor cu care intră în contact, sucind mințile și inimile tuturor. În același ritm cu care Vlad Logigan umple și domină scena Sălii Studio, în cel mai compex rol în care l-am văzut până acum. Dinamic, plin de umor, cu un aer elegant și ludic, el construiește din spionul travestit Charles d’Eon / Lia de Beaumont un personaj simpatic, carismatic, providențial, cu o prezență mereu tulburătoare, conferindu-i treceri de gen spectaculoase, între „un puțoi insolent și o curtezană”, care, în afară de faptul că presupun o muncă fizică uriașă (schimbări rapide de perucă, machiaj, dar mai ales de  costume complicate, prevăzute cu paniere pentru a ține fustele înfoiate pe șoldurile largi și multe straturi de metal și textile), au parte de o transfigurare impecabilă în rostire. El râde, plânge, dansează sau oferă partide de scrimă (pe tocuri, cu mai mulți parteneri!) cu aceeași dezinvoltură și precizie atât în rol de femeie, cât și în rol de bărbat, articulându-se generos și ca agent de influenţă în favoarea Franţei, dar și ca domnișoară de onoare a împărătesei Elisabeta, în special în scenele din budoarul țarinei, nelăsând să se vadă vreo urmă a efortului important la care este supus. Am rămas după spectacol cu râsul excelent contrafăcut și absolut molipsitor al Liei lui Vlad Logigan în suflet.  Reverențe.

Fără să beneficieze de același impact pe care-l presupune travesti-ul, cavalerul Douglas MacKenzie, conducătorul delegației franceze trimisă la Sankt Petersburg și narator al poveștii, este celălalt pilon al acestui spectacol, un la fel de senzațional Claudiu Bleonț. Plin de umor, dinamic și șarmant, el te însoțește cu pricepere în explicații și te mângâie pe creștet cu bunăvoință până înțelegi fiece detaliu al poveștii, cum îi șade bine oricărui povestitor priceput la gura sobei (mai ales când își povestește coșmarurile, prilejuri de declarații vizuale pentru regizor), construind în același timp un cavaler inteligent, meticulos, savant (scoțian de origine și geolog de profesie), pasionat de minerale și soluri primordiale, făuritor de afaceri de stat la ceas de noapte (când sunt mai puține urechi prin palate), dar cu mari slăbiciuni umane, în special legate de relațiile cu femeile, de care se declară total dezinteresat. Ar fi vrut să-și petreacă bătrânețea în proiecte de cercetare științifică, nu să fie reactivat ca spion… Foarte bun în scena în care încearcă să evite noua misiune primită de la Prinţul de Conti și apoi vehemența cu care se opune să participe la farsă, dar și demnitatea cu care se resemnează și acceptă în cele din urmă. Încetul cu încetul se erijează în unchiul sfătos, chiar dacă imaginar, care i s-a propus. La polul opus al multelor nuanțe în care îmbracă acest personaj, este senzațional în scenele în care își mărturisește tulburarea pe care o simte în preajma lui d’Eon, în ambele monologuri, unul pertinent și justificativ al îndrăgostitului treaz, altul duios și alambicat al îndrăgostitului care-și dă drumul la limbă după câteva pahare de băutură.

Excelenți fiecare în rolul pe care-l înterpretează dar și genial conduși în relația pe care o construiesc împreună pe scenă pe parcursul întregului spectacol (mai ales momentul în care repetă codurile secrete prin care urmează să comunice odată ajunși în Rusia, dar și în sesiunile de îmbrăcat-dezbrăcat), Vlad Logigan și Claudiu Bleonț sunt foarte bine puși în valoare și de distribuția celorlalte roluri. Personajele sunt multe, bine conturate și livrate de actorii cărora le-au fost încredințate, care participă cu mare entuziasm la atmosfera fascinantă de secolul XVIII, într-o montare fără nicio fisură în alegerile distribuției și în felul în care sunt construiți eroii.

Foarte bună Raluca Petra în rolul țarinei Elisabeta, o împărăteasă crudă și neîndurătoare, o mamucica vag cioplită, de multe ori cherchelită, care se întreține adesea cu apă cu cereale (vodcă, în țara în care aceasta se suge împreună cu laptele mamei), fiind în stare să bea cot la cot cu orice bărbat, o exploatatoare sexuală a oricărui mascul care îi stârnește cel mai mic interes, dominând toată suflarea bărbătească și ridiculizând în același timp femeia rusă supusă și ascultătoare.

Contele Worontov este minunat interpretat de Mihai Calotă, care se remarcă încă de la ceaiul servit la Madame Dumonet, când o prezintă pe țarină și oribilele pedepse pe care ea le aplică, dar mai ales ca maestru în punerea la cale și  desfășurarea de comploturi, prieten  și complice al celor doi eroi principali, cu numeroase scene în care-și dovedește talentul și versatilitatea.

Prinţul de Conti, care-l retrimite la Sankt Petersburg pe Douglas, este bine întruchipat de Dragoş Stemate, foarte bun în scena în care îl anunță pe acesta că va fi reactivat ca spion  și își declară neputința de a-și petrece restul vieții scriind poezie, fiind ocupat de soarta Franței, într-o combinație de naivă încropeală de rime facile cu o precizie a discursului politic, prin care prezintă propunerea de deghizare a lui d’Eon, după ce a aflat că Elisabeta ar fi interesată de compania unei franțuzoaice care s-o ajute la redactarea misivelor către regele Franței.

Miruna Biléi îi dă viață Ecaterinei, fiind și autoarea unui frumos moment muzical alături de trupa care o acompaniază live, o vicleană prințesă germană care preferă fetele (încearcă să o ademenească și pe Lia cu pricomigdale făcute de mâna ei), în timp ce se pregătește să devină cea mai puternică femeie din imperiu. Ea suportă din interes rolul de  soție a nepotului țarinei, Peter Ulrich, viitorul împărat al Rusiei, interpretat candid de Eduard Cîrlan, „un tânăr sărăcuț la minte, care nu e pregătit nici să urineze singur, d-apoi să devină țar…”, pe care-l manevrează ca pe un  copil (superb când își surprinde soția în pat cu Lia).

Magda Catone reușește o spumoasă Madame Dumonet, fost ajutor al țarinei în lecturi franțuzești, gazdă primitoare și atentă la etichetă, cu o vulgaritate gingașă și reale calități de amfitrioană.

Sir Williams, ambasadorul Angliei, este un Alexandru Georgescu cu aer de diplomat autentic, inteligent și ironic, foarte bine articulat în scena de la ambasadă când trece în revistă bârfele despre d’Eon dar și toată istoria de spion a lui Douglas, încercând să-l momească de partea britanicilor, exploatând cu umor originea lui scoțiană.

Chiar și rolurile mici sunt bine punctate, cum face Nae Caranfil și cu personajele pe care le-a creat în filmele lui. Lui Marius Rizea, un Bestujev șters, îi oferă o mică partitură la balul mascat al țarinei (unde e deghizat în zeiță greacă și îi  dezvăluie lui Sir Williams suspiciunile privind sexul acesteia, hotărând să sape chestiunea). Lui Axel Moustache îi dă culoare mai ales în rolul pictorului care vine la țarină. Eduard Adam e vizibil ca șambelan, iar Alioșa, ajutorul lui Madame Dumonet, este un Dragoș Dumitru simpatic, care aruncă de câteva ori în scenă, cu mult umor, vorbe în limba rusă, smulgând de fiecare data râsete.

Minunatele scene de grup, cu importante amprente cinematografice (în han, la masă, la ceai, la dansul de salon la banchetul săptămânal al țarinei din Palatul de Vară și mai ales la balul costumat pe care aceasta îl organizează la fiecare solstițiu de vară, fac din „Papagalul mut” un spectacol plin de culoare și mișcare, cu dansuri elaborate, specifice epocii și micuțe scene de luptă (coregrafia este semnată de Florin Fieroiu, muzica live de Trio Mirea, iar luptele scenice de Ionuţ Deliu), cu atenție integrate în fascinantul decor baroc al lui Dragoș Buhagiar. De nimeni altul decât de Nae Caranfil, un regizor de film care a mai cochetat cândva cu zona dramatică, în care dovedește mare forță.

Cu mâna întinsă teatrului el a spus o poveste. Frumoasă, coerentă, inteligentă.

Și a primit de-ale gurii.

large_papagalul_7_dec_web.JPG

„PAPAGALUL MUT” de Nae Caranfil

Teatrul Național ”I.L.Caragiale”, Sala Studio

Regie: Nae Caranfil

Ilustrație muzicală: Nae Caranfil

Asistent regie: Tamara Creţulescu, Andreea Nae

Scenografie: Dragoş Buhagiar

Asistent costume: Iulia Gherghescu

Asistent decor: Vladimir Iuganu

Coregrafie: Florin Fieroiu

Mișcare scenică: Florin Fieroiu

Maestru de scrimă: Ionuţ Deliu

Regia tehnică: Laurențiu Andronescu, Andi Tuinea

Muzică live: Trio Mirea

Distribuție:

Cavalerul d`Eon: Vlad Logigan

Douglas: Claudiu Bleonţ

Ţarina Elisabeta: Raluca Petra

Worontov: Mihai Calotă

Ecaterina: Miruna Biléi

Madame Dumonet: Magda Catone

Peter Ulrich: Eduard Cîrlan

Wolff: Tomi Cristin

Sir Williams: Alexandru Georgescu

Prinţul de Conti: Dragoş Stemate

Bestujev: Marius Rizea

Căpitanul de gardă, Şambelan, Zbir 1: Eduard Adam

Volodea: Cosmin Dominte

Alioşa: Dragoş Dumitru

Pictorul, Zbir 2: Axel Moustache

Bogătan, Mesean, Hangiu: Daniel Badale

Maestrul de ceremonii, Violator, Călău, Zbir 3: Mihai Munteniţă

Curtea tânără:

Alexandru Dunaev
Nicolae Dumitru
Ionuţ Terteci
Alexandru Chifu
Cristina Danu
Mădălina Iagăr
Cătălina Gulan
Alexandra Cotfaş
Petru Șutu
Cristina Negucioiu