Cică era odată într-un târg pe Valea Bistriței un mândru teatru, ce-a încăput într-o zi pe mâna unor oameni grozav de leneși. De leneși ce erau, nici replica la bun sfârșit să și-o ducă de gând n-aveau. Văzând una ca asta, cucoana, mai-mare peste leneșii târgului, hotărî să le ticluiască anume o poveste să vadă întocmai care cât de leneș se dovedește, doar-doar o curăța teatrul de trândavi pentru a nu mai da pildă de lenevie și altora!…
Ați ghicit. E o glumă. Și nu tocmai o glumă. Despre o excelentă adaptare, foarte liberă, a Gianinei Cărbunariu după „Povestea unui om leneș“ a lui Ion Creangă. Cu minunata trupă de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Spectacolul „Frontal“.
Fără să se fi întrebat măcar o clipă cum se vede viața dinspre capătul uscat al posmagului, societatea lui Creangă din satul poveștii cu pricina n-a catadicsit să pună niciun fel de întrebare, dar’mite să caute argumente ori să dovedească vreo empatie. La spânzurătoare direct, fără explicații. Verdict scurt, clar, just, înfipt în inima copiilor care și-o deschid să primească povestea ca un pumnal ce are să curme în fașă orice abatere de la normă pe care ar putea și doar să gândească s-o nutrească vreodată.
Cu ce să și umpli hăul identitar al unui om trecut fără drept de apel prin abatorul conștiinței noastre de societate intolerantă, care se vrea mereu curată, agățat de un picior pe banda ce l-a aliniat pentru tranșare, fără control sanitar-veterniar prealabil, gata etichetat drept subuman, repede ambalat și mânat cu precizie către lada ce are să-l urce, dimpreună cu alte exemplare întocmai sacrificate, în camionul de rebuturi ale speciei și ale istoriei noastre.
Soluții însă se pot găsi. Una dintre ele poate fi cea a Gianinei Cărbunariu, un creator de teatru minuțios scormonitor prin cotloane neumblate ale istoriei noastre recente, după ce a urmat atent trunchiul pomului (din care continuă să se arate roade stricate) către rădăcinile prin care s-a hrănit, dintr-o istorie mai veche, cărora se pricepe să le găsească dramaticul potrivit și să-l însceneze pe limba celor tineri. Ca ei să se îngrijească mai bine de livezile de mâine.
În speță, se ia „Povestea unui om leneș“ a lui Ion Creangă și se exploatează până la epuizare. Cu traumă și cu citat din Tarantino cu tot (Django Unchained Skull Scene). Într-o goană nebună după identificarea predispoziției din neamul nostru, poate urmând o genetică educativ-literară, către slugărnicie. Și lene. Și stigmat social. Și intoleranțe. Și consecințe.
Ridicând mănușa aruncată de contemporan în duelul pentru buna re(prezentare) a problemei asistaților statului, regizoarea aliniază întreaga distribuție pentru a prezenta punctele de vedere vehiculate în social cu privire la acești „paraziți cu drept de vot“, folosindu-se inteligent în acest prolog de împletirea proverbialului românesc cu exemple de educație precară, ignoranță și patimă din care se nasc prostia, ura și rasismul pe rețelele sociale, confirmate și validate prin reacții și emoticoane și regăsite mai apoi în mentalul tuturor, după ce au fost preluate și în discursurile politicienilor și repetate până devin stigmat, sub acoperirea unei toleranțe anume inventate (excelent colindul sarcastic „Domn, domn, să-nălţăm!“ cu care-și însoțește comentariul). Infractori, lepre, jigodii, ploșnițe, paraziți, bestii primitive (dați repede drumul la neonaziști să facem oleacă de curățenie în ograda plină de trândavi!), oamenii ăștia leneși sunt chestionați dramatic spre a ne smulge empatia ce se poate aduna din cioburile oglinzii sparte pusă în fața intoleranțelor noastre pentru a le înțelege repulsivul și monstruosul și a evita să-i ducem în continuare direct la spânzurătoare, ca-n povestea lui Creangă, numai pentru că sunt prea săraci.
Ușor de judecat asistatul din spatele ochelarilor scumpi de soare păstrați pe nas de recrutor să nu carecumva să întâlnească, din întâmplare, privirea disperată a vreunui asistat, ori de la înălțimea coafurii îngrijite care așează șuvițele în jurul ochilor rimelați ai recrutoarei, integrați în machiajul perfect ce-i asigură superioritatea asupra intervievatului, suspectat de lene și momit cu obligații înainte de a i se face cunoscute drepturile și evaluate capacitatea profesională și dispoziția de a suporta orice condiții de muncă. Erijându-se amândoi în apărători ai statului, patronilor și angajatorilor, necăjiții care trebuie să suporte toți puturoșii beneficiari de venit minim garantat și alți asistați, chiar și pe flămânzii foarte bine informați (!) în privința drepturilor lor, ce le pot răsturna lesne raționamentele părtinitoare. Și care trebuie reduși musai la tăcere.
Ca de obicei, după o documentare extrem de riguroasă (interviuri realizate împreună cu întreaga echipă artistică, articole de presă, comentarii din mediul online, studii de sociologie și antropologie, toate pe tema inechităților sociale identificate în spețe care, prin expunere și mediatizare, au reușit să creeze în mentalul colectiv stereotipul săracului care e musai leneș), Gianina Cărbunariu a reușit să demonstreze și cu echipa acestui spectacol o privire și o radiografie atentă asupra socialului nostru schimonosit, identificându-i nuanțele cu valoare dramatică pe care le-a integrat teatral, învârtindu-le în jurul ideii că a fost stigmatizat însuși conceptul de asistat social (ceea ce Creangă a cuprins expeditiv-subversiv în definiția leneșului). Împotriva asistatului s-au dezvoltat în timp comportamente excesive în sfera (ne)participativ-agresivă, ce au dus la diverse forme de izolare și excludere socială, pertinent decupate din realitatea plină de scene înfiorătoare de viață (o familie cu 11 copii rămasă pe străzi în miezul iernii, un muncitor vietnamez care nu s-a adaptat condițiilor de lucru din România din cauza standardelor patronilor și plasatorilor forţei de muncă, doi elevi din familii în nevoie lăsați repetenți ca să completeze normele profesorilor, un cerșetor român ucis în Suedia de niște adolescenți doar ca să nu mai cerșească, o femeie romă cu doi copii bătută pentru că nu are pur și simplu voie în microbuz, un boschetar căruia i se interzice pe baze olfactive accesul într-un magazin) toate bucăți din puzzle-ul înfiorător-grotesc din care e construit schimonositul nostru chip social pasiv, care a eliminat de pe masa negocierilor egalitatea de șanse și identificarea unor soluții constructive de integrare, ascuțindu-și colții intoleranțelor de toate felurile față de acești flămânzi ai societății.
Nu oricum. Ci chiar prin complicitățile celor în diverse grade sătui, minunat caricaturizați în ambele extreme ale ierarhiei puterii. În fruntea lor e așezat impunătorul personaj despotic, încredințat foarte inspirat Ruxandrei Maniu, care-l strunește autoritar-sarcastic prin scenă, augmentat spectaculos vizual (cocoțat în vârful costumului imens care îi îmbracă impetuos obrăzniciile, răutățile și aroganța, ce te și miri cum încap cu toate în trupul mic cu voce tunătoare, urcat întru compensare pe o scară înaltă pe post de prăjină cu care doar ea își poate ajunge la nas – bravas, bravas Mihai Păcurar!) anume pentru a fixa relații clare de putere.
Efervescentă, plină de culori și nuanțe, Ruxandra Maniu dă viață cu mult umor complexului ei personaj, care se bucură pe deplin de ludicul din rostirea dar și din mișcările actriței, atent însoțite de gestică și foarte bine susținute din priviri. Cucoana din povestea lui Creangă, acum Măria Sa beizadița, baronesă locală (fiică de antreprenor bogat cu state vechi, fost șef de întreprindere românească, însușită rapid prin cine știe ce manevre după căderea fostului regim, prin care și-a asigurat ascensiunea, averea și puterea de care i se bucură azi odrasla), își înfoaie mereu poalele generoase ale crinolinei uriașe cu care mătură fără drept de apel autoritatea administrațiilor locale (lingușitorii primari de prin zonă cărora li s-a permis privilegiul de a se târî prin colbul ridicat în trecerea sfinților ei pași), soluția scenografică ingenioasă conferind posibilitatea de a îmbrăca în amplitudine fiecare gest, pe care actrița îl exploatează șugubăț și de care pare să se bucure din plin personajul ei, reușind să creeze relații clare cu fiecare partener de scenă, care asigură abil personajele ce se străduiesc să-i intre în grații acestei impozante baronese. Probabil leneșul suprem al scenei, a cărui trândăvie nu e supusă niciunui fel de judecată, o cucoană ale cărei singure preocupări par a fi învârtirea amenințătoare a cravașei cu care se cer corectate gesturile de nesupunere a celor ce pot compromite înaintarea trăsurii ce o poartă semeț, pe deasupra tuturor, către un viitor luminos de lene netaxabilă, bazată pe noroc perpetuu, numai bună de afișat prin sălile de joc din cazinoul proprietate personală.
În timp ce lenea asistaților, confruntați oricum cu lipsa oricăror șanse și îndopați cu porțiile de dispreț care însoțesc ajutoarele de stat (simpatică scena despre zeama chioară în care bucătareasa umilită, Lucreția Mandric, pune punctul pe posmagi (!) în lipsă de carne), este la cheremul primarilor chemați de cucoană la debate (cu care s-a prins în legământ în prealabil să se ajute unii pe alții în plină criză), care se întrec în a scăpa de beneficiarii de venit minim garantat, sacrificându-și consătenii săraci pe altarul celor ce se străduiesc să intre în grațiile cucoanei, tranșând astfel discursul politic în chestiunea ajutoarelor sociale ce apasă asupra bugetului public și modul discreționar în care se cheltuie banul, greu de înghițit, în ciuda formulelor teatrale digerabile în care ne sunt vândute modurile în care s-au luat deciziile în privința asistaților, inclusiv balet (primărița Norei Covali, care le schimbă asistaților mentalitatea, crescându-i în cultul muncii prin mișcări de dans,exersate înainte de echiparea cu veste reflectorizante (!)), expediați metaforic în personajul „Beneficiarul 416“, adus în scenă de Corina Grigoraș, primărița care nu mai suportă apelativul „asistat social“. Un personaj-cheie în stabilirea definițiilor, un Petrică terfelit dibaci de toată lumea și executat doar pentru că e la îndemână, interpretat cuminte de Florin Hrițcu, care pune punctul pe leneși (!) întrebând-o de la obraz pe cucoană: „de ce e munca privilegiul celor săraci ca mine, iar lenea ocupația de bază a celor bogați ca dumneavostră?“. Dar la care despotica baroneasă are replică, invocând faptul că săracii au gena leneviei care e mai tot timpul activată (dezvoltată în citatul din Tarantino despre denivelări pe craniu în zona asociată cu slugărnicia în scena Costică!).
Îi dau apoi o mână de ajutor în următoarele execuții Mircea Postelnicu, prin intermediul căruia se face o radiografie a lenei din perspectiva antreprenorului român (care nu mai găsește mână de lucru și e nevoit să apeleze la străini, argumentație însoțită de o demonstrație delicioasă pe viu cu Paul Ovidiu Cosovanu, vietnamezul necalificat, autor de trimiteri deloc subtile la condiția actorului, în cuplu cu Emanuel Becheru, responsabil cu traducerea!) și profesorii dintr-o cancelarie rurală (Andrei Merchea-Zapotoțki, Corina Grigoraș și Cătălina Eșanu, responsabili, în episodul „Profesor adjectiv“(!) cu trista prezentare a sistemului deplorabil de educație, prin care e posibilă sacrificarea elevilor (aceiași Paul Ovidiu Cosovanu și Emanuel Becheru), lăsați repetenți doar pentru ca profesorii să-și facă norma), urmate de scene dure (cu siguranță de nedragoste!) extrase din realitate, extrem de bine gândite, care-i are în centrul narativului pe cerșetorul Pipi Șobolanul (un cerșetor român ajuns în Suedia, bătut până la moarte de câțiva adolescenți cu porniri neonaziste, în elaborata scenă a jocului de fotbal) și cazurile unor cetățeni romi, condamnați la interdicții și umilințe de toate felurile, la violență și la viață trăită pe străzi, în apărarea cărora se străduiește în zadar să sară câte un personaj mai compasiv, făcând apel la empatie și bun simț.
Toate execuții sociale pe criterii economice ale leneșilor, în diverse chipuri, pe care le cântă numărând cucoana, în timp ce-și plimbă carul triumfal prin poveștile lor de viață, alimentând cu revoltă și ură care cresc treptat tensiunea în scenă, pregătind meticulos terenul pentru dezlănțuirea de metale grele din final, în care psihedelicul pune mâna pe spectacol cătându-i mântuirea prin exorcizarea răului care nu a prididit să se tot adune în organismul viu al spectacolului, lovit inevitabil în cele din urmă de o demență teatrală totală pe tema acestei traume colective.
Un surprinzător strigăt thrash metal / hardcore punk / hip-hop de ieșire din uman, la volum maxim, pe care Emanuel Becheru, urmărit îndeaproape de Paul Ovidiu Cosovanu, îl trimit apocaliptic către publicul uluit ce caută să-și acopere urechile cu mâna, strălucind violent, strident, agresiv, prelungind agonia (oricum destul de lungă) prin imaginile proiectate de Mihai Păcurar și luminile lui Cristian Niculescu care explodează și ele în delir, halucinant și psihedelic, din care nu ai cum să nu păstrezi cu tine frustrarea, nebunia, paranoia, revolta.
Aceleași legănate fără să știi încă din copilăria cu marele nostru povestitor, rămase netălmăcite în vocea blândă a vreunei bunici care ți le-a turnat dulce în urechi la ușa sobei și crescută mare în tot socialul cunoscut de-a lungul devenirii tale, la umbra ignoranțelor de toate felurile, ale noastre și ale celor care ne-au tot condus spre dezastru, îmbrăcându-se, încetul cu încetul în zgomote, în larmă, în vacarm. Care nu au cum să se încheie altfel decât apocaliptic, în tot ce se poate descoperi mai rău în noi.
Dispreț. Violență. Ură.
În inima lor, rânduri-rânduri de asistați, asistați, asistați.
Substantiv, adjectiv și verb, zic. La persoana a doua plural, să se împartă corect vina la toată lumea. La percuție și vocal. La megafoane. Cu SCHIZOreFREN cu tot: asistați nu asistați, vremea noastră trece… Iarna vrajbei noastre asistați!…
Terapie mindfulness. Să intre Fetița cu chibrituri!… Are destule și pe afiș…
Oribil. Și cool.
„Frontal“ un spectacol de Gianina Cărbunariu
Teatrul Tineretului Piatra Neamț
Regia: Gianina Cărbunariu
Scenografie & video: Mihai Păcurar
Documentare: Valer Simion Cosma
Mișcare scenic: Ioana Marchidan
Muzică: Ciprian Iacob
Lighting design: Cristian Niculescu
Asistent regie: Vlad Socea
În distribuție:
Emanuel Becheru, Paul-Ovidiu Cosovanu, Nora Covali, Corina Grigoraș, Florin Hrițcu, Dragoș Ionescu, Lucreția Mandric, Ruxandra Maniu, Andrei Merchea-Zapotoțki, Cătălina Eșanu, Mircea Postelnicu
Durata spectacolului: 2 h 10’ (fără pauză)
Vârsta recomandată: 16+
Luciana Antofi 