DEMNITATE Teatru-manifest la Avangardia

demnitate

„Talentul, meritul, excelența ne sperie în țara asta, aicea ridicăm în slăvi șmecherii și îngropăm geniile. Preferăm să avem lângă noi un mediocru care să ne facă să părem mai buni, decât un om strălucit care  să ne facă să devenim mai buni. Pe care să vrem să-l urmăm… Țara asta e o țară de șpăgari. Punct. ”

Sună familiar?

Ei bine, e al naibii de universal. De data aceasta este replica unui om politic hispanic care candidează la președinție, personaj în piesa de teatru „Demnitate”, pusă în scenă de Teatrul Avangardia. Spectacolul a avut premiera aseară, pe scena Cinema Pro.

Regizorul este chiar autorul acestei piese, Ignasi Vidal, actor și dramaturg spaniol de vârstă mijlocie, care a activat o vreme în politică, „într-o ultimă zvâcnire a tinereţii, când cineva crede că poate schimba lucrurile, poate schimba lumea”, după cum a declarat într-un interviu în timpul repetițiilor la acest spectacol.

Încearcă mai departe să facă asta, doar că prin teatru. „Demnitate” a avut mare succes în Spania şi în câteva ţări latine în care s-a jucat pănă acum, iar în paralel cu proiectul de la Avangardia este pusă în scenă şi în Franţa şi Italia.

Aș risca să spun că este un moment oportun pentru digerat un astfel de text, dar privind și mai mult și mai puțin în urmă, s-ar fi potrivit oricând în istoria noastră recentă sau mai puțin recentă la fel de bine ca azi, și, din nefericire, pare să rămână vreme lungă de aici încolo în actualitate. Ceea ce este bine momentan pentru teatru. Și pentru spectator. Și poate că ar trebui să-i pună pe gânduri pe cei ce întocmesc astăzi repertoriile marilor teatre. Cred că este cel mai important moment pentru aducerea în scenă de texte politice vii, dacă vrem să mai facem o încercare să ne mai salvăm. Care să-ți sară în ochi, să-ți intre în urechi și să sfredelească ușor în mintea ta de cetățean și în sufletul tău de om.

Cum s-a întâmplat cu „Demnitate”. Într-o sală în care am intrat, recunosc, cu îndoiala că se pretează la a găzdui spectacole de teatru (temere, categoric, depășită), într-un decor simplu, dar absolut decent, cu câteva artificii multimedia – pe care nu vreau să le dezvălui -, o piesă în doar două personaje. Care vine cu uriașa responsabilitate pentru cei doi protagoniști, Șerban Pavlu și Marius Manole, de a ține publicul cu sufletul la gură timp de vreo 75 de minute. Și reușesc, așa cum de altfel mă așteptam.

Doi dintre cei mai mari actori tineri ai vremurilor noastre, în rolurile a doi prieteni vechi, care după 20 de ani de politică ajung în pragul candidaturilor pentru funcțiile de președinte și prim-ministru.  Oameni aduși împreună de aceleași idealuri, mânați în luptă de dorința de a schimba ceva într-o clasă politică de care societatea e dezamăgită până la dezgust.

Moment de bilanț, dar mai ales de cumpene.

Având ca subiect principal corupția, care a măcinat totul în jurul lor și i-a atins iremediabil, textul vorbește răspicat despre demnitate, onoare, umilinţă, compromis, renunţare, loialitate. Despre cum  puterea modifică oamenii. Despre faptul că toată lumea are ceva de ascuns. Despre cum alegi să joci cu cărțile pe care le ai în mână. “Dacă spui o dată da, următorul da e inevitabil.  (…) Iar ca să schimbi lucrurile, trebuie să te schimbi întâi pe tine, e o chestiune de rigoare”.

Aflăm (cu tot felul de surprinderi, textul e foarte inteligent construit) că cei doi au ales căi diferite pentru a-și atinge obiectivele pe care și le-au fixat împreună când au pornit la drum. În momentul critic în care au ajuns, trebuie să aleagă. Între bine și rău. Între principial și plauzibil. Între loialitate și demnitate. Între sine și ceilalți.

Actoricește, Manole și Pavlu aleg pe alocuri asemănător, de obicei diferit, dar complementar. Șerban Pavlu a avut o prestație de mare forță (i-o asigură din plin și construcția personajului), pe care Marius Manole (nu l-am mai văzut demult așa emoționat!) o contrabalansează cu o interpretare echilibrată, pe alocuri gingașă, în cheia în care ne-a obișnuit pe orice scenă: firescul, până la familiar. Amândoi au o lejeritate de a juca și de a rosti încât aproape îți dorești să te duci să-i înscrii pe liste pentru următoarele alegeri.

Asta până la uluitoarea răsturnare de situație din final…

Regizoral nici nu e nevoie de mare lucru la un astfel de text. Greutatea lui stă în forța chimiei dintre cei doi actori. Dacă luăm în considerare faptul că Ignasi Vidal nici nu vorbește limba română, nici nu mă așteptam la unele finețuri, chiar remarcabile, prin care a reușit să coboare în spațiul românesc. E important să intri la teatru ca la tine în sufragerie sau în mașină. Nu vreau să spun mai multe, vă trimit cu drag să vedeți acest spectacol. Următoarea reprezentație, joi, 12 octombrie, de la ora 20.00, la Cinema Pro.

În loc de concluzie, las personajul lui Marius Manole să vorbească:

“Nu pretind să eradicăm corupția, aș fi un nebun să pretind așa ceva, corupția face parte din ființa umană. Țara asta a devenit un câmp deschis tuturor formelor de corupție pentru că toată lumea o practică: de la cel care minte în declarația de avere, până la cel care ia șpăgi de 12 milioane de euro, de la cel care ia indemnizație de șomaj și muncește la negru până la cel care cumpără voturi de la bătrânii rămași singuri și aproape fără discernământ. Dar când tu, eu, noi, cei care reprezentăm schimbarea, cei care purtăm responsabilitatea, mergem în parlament să acuzăm nedreptatea, minciuna, corupția, noi nu putem să lăsăm loc greșelilor! Ăsta e tipul de corupție care încinge spiritele, înțelegi?…”

Bravas tuturor!

Advertisements

Comments are closed.