Stigmatul.
Pecetea unei rușini nevinovate lipită nemilos de o frunte mirată. La vedere. Dimpreună cu frica, lupta pentru acceptare și căutarea curajului de a fi altfel. În timp ce de sub cozorocul încercărilor timide trebuie înfruntate, ceas de ceas, privirile nemiloase ale celor mulți, care nu sunt în stare să privească în ochii de sub etichetă. Și să înțeleagă. Sau măcar să priceapă că nu e treaba lor.
Ne fălim cu generozitatea, cu milostivenia, cu infinita noastră compasiune, răbdare și bunătate. Înfruntăm boala, răutatea, absurdul, războiul și moartea, în timp ce toleranța noastră merge la sală și își antrenează pectoralii ca să dea bine când o trimitem cu pieptul înainte prin mulțime spre a fi admirată.
Din cămașa scrobită care-i acoperă discret bustul se împrăștie cu eleganță parfumul ispititor al corectitudinilor de orice fel, lăsând să se vadă, de sub nasturii descheiați ca din greșeală de la guler în jos, toată fibra ei sănătoasă și atent lucrată pentru a da cât poate mai bine pe orice podium hotărâm să o cocoțăm și să o filmăm, de unde să o urcăm apoi pe rețelele sociale și s-o trâmbițăm cât mai tare, ca să o vadă și să o audă toată lumea.
Dincolo de ecrane și tastaturi generoase, la adăpost de tot acest nou conform, dar și de toate normele dinainte stabilite, intoleranțele cresc viguroase în umbra zidurilor ridicate între noi și tot ceea ce nu ne seamănă. Și se manifestă public. Intimitatea e doar o ușă mică prin care lăsăm să pătrundă în casa sufletului micul nostru adevăr, mica noastră nepricepere de a consona sau nu. Morți astfel încă înainte de a ne naște, ducem la groapă oameni care și-au târât suferințele prin lume cum au știut ei mai bine. Departe de ochii curioșilor, trăind în frică, în groază, în minciună, în vină inventată de alții, descumpăniți la fiecare eșec în a se arăta cu adevărat altora, de teama de a nu fi dezaprobați, judecați, umiliți. De a nu-i răni pe cei dragi. Și mai apoi de a nu-i expune la oprobriul lumii.
Despre un astfel de stigmat ne vorbește cu mult curaj spectacolul „Băiatul văduvă“, în regia lui Eugen Jebeleanu, intrat recent în repertoriul Teatrelli. O radiografie dureroasă a rănilor intime, familiale, sociale şi politice ale lumii noastre de azi și de ieri, atât de dezordonat alcătuite în uman, „Băiatul văduvă”, după „Tom à la ferme” de Michel Marc Bouchard, spune povestea tristă a lui Tom, băiatul care și-a pierdut iubitul, prilej de sondare adâncă în emoționalul relaţiilor interumane şi a stigmatelor sociale, personajele fiind nevoite să penduleze, pe rând, între statutul de victimă și cel de călău. Eroii homosexuali din textul lui Bouchard (ecranizat și interpretat în 2013 de rebelul Xavier Dolan, care l-a adus la TIFF în 2014) „înainte să înveţe să iubească, învaţă să mintă. Suntem nişte mitomani curajoşi”, după cum declară regizorul.
Realizat în parteneriat cu Institutul Francez din România și prezentat iniţial în iunie 2021 în cadrul seriei de performance-uri „work in progress”, spectacolul „Băiatul văduvă“ al lui Eugen Jebeleanu a fost conceput în mai multe etape de creație, pe structura unui laborator teatral cu public.
„Cred că introducerea spectacolului «Băiatul văduvă» în repertoriul Teatrelli reprezintă (re)confirmarea unei schimbări sau evoluții în programul artistic al acestei instituții. Mă bucur să văd că există din ce în ce mai multe instituții de stat care susțin și promovează proiecte artistice care tratează subiecte sensibile și cu siguranță necesare pentru a oglindi lumea contemporană. Spectacolul nostru face parte din programul proiectelor Work in Progress, însă – datorită cererii publicului – această primă etapă s-a transformat într-un spectacol finalizat. Dincolo de temele importante pe care textul lui Michel Marc Bouchard le surprinde, cum ar fi doliul, asumarea homosexualității, sindromul Stockholm sau, pur și simplu, toxicitatea unor povești de iubire, de cuplu sau în sânul familiei, proiectul are în distribuție patru actrițe și actori fabuloși, care reușesc să trezească empatia prin jocul actoricesc între tandrețe și violență, teatru și film. «Băiatul văduvă»se poate defini acum ca fiind un spectacol de teatru «site specific», urmând ca în a doua etapă de work in progess a proiectului meu să lucrez pe un alt text care abordează teme similare cu cele amintite mai sus, din alte perspective, de această dată ale autorului francez Edouard Louis.”, a declarat pentru presă Eugen Jebeleanu.
Exact pe acest gen de joc actoricesc își construiește Eugen Jebeleanu, cu multă migală, mesajul pe care vrea să-l transmită. Printr-o formulă simplă, interesant adaptată la condițiile austere ale unui experiment teatral, el alege să deschidă spectacolul printr-o scurtă sesiune de lectură a textului, prilej cu care publicul se familiarizează cu personajele și relațiile dintre ele, pe un ton tandru-violent, nestrident. Introducerea în poveste și în atmosfera de la fermă este rezolvată precis după renunțarea la paginile de text printr-o soluție scenografică simplă și pertinentă: câțiva baloți de fân, aduși în scenă și nivelați într-un strat-suport-autentic pentru povestea tristă ce va urma și din care nu mai ai nicio șansă să evadezi emoțional până la sfârșit. Pentru că, prin performanțele lor, cei patru actori reușesc să țină captiv spectatorul în narativul pe care-l clădesc cu grijă sub privirile mirate, încruntate, înduioșate ori revoltate până la lacrimi ale celor integrați cu totul în acest spațiu intim.
Excelent Vlad Bîrzanu, un băiat văduvă care reușește să distileze, unul câte unul, straturile de furie pe care le identifică precis când explorează sufletul personajului său, pe care le aruncă apoi într-un fel de creuzet emoțional în care îi topește cu migală stridențele până îmblânzește șarmota, găsindu-i forma și drumul necesare către răbufnirile potrivite, pe care le dozează inteligent pe tot parcursul spectacolului. Un Tom candid și fremătat de gânduri și sentimente dintre cele mai contrare, pe care le transformă abil și le îmbracă într-un comportament aparent naiv-defensiv (foarte bun în monologul despre nașterea vițelului, în care sărbătorește miracolul vieții), pentru a face față provocărilor uriașe la care-i este supus sufletul, confruntat brusc cu atâtea straturi de adevăr, pe care nu și le-ar fi imaginat înainte să vină la fermă. Atent observator al celor din jur, el caută cu disperare să recompună imaginea fericirii din asemănări cu membrii familiei celui pe care l-a iubit, pe care le consemnează în jurnalul acestor zile triste.
Îl completează minunat Alexandru Chindriș, al cărui personaj (fratele decedatului), nevoit să jongleze întruna cu propria furie și furiile (presupuse, înăbușite sau exprimate) celorlalți, refuzând adevărul și fabricând mereu minciuni, pentru sine și pentru cei din jur, s-a dezvoltat într-un rebel complex, ale cărui straturi de candoare se sparg violent sub corsetul limitelor de tot felul (educație, stare materială, status social) care-i îngreunează dreapta respirație și gândire și-i rup chingile, făcându-l să explodeze în accese de furie și violență, verbală și fizică. Alexandru Chindriș îi imprimă lui Francis un dinamism incredibil, care nu se bazează exclusiv pe mișcare și rostire, ci beneficiază de o forfotă lăuntrică, antagonică celei pe care o reușește Vlad Bîrzanu, expresivi amândoi în mimică și expresii corporale complexe cu care-și însoțesc gesturile de neputință, trecute în toate registrele emoționale.
Relația dintre cei doi se dezvoltă tulburător, fascinant, dureros și ludic între iubire și ură, sub privirile îngăduitoare ale unei mame lovită crunt de soartă, însă nedoborâtă de durere. Mihaela Sîrbu reușește în acest rol să conducă ferm și totuși tandru personajul plin de îndoieli (ori certitudini niciodată verificate sau confruntate) care i-a fost încredințat. Instinctul ei matern, care a funcționat întotdeauna de minune, a fost așezat cu duioșie între nevoile copiilor și secretele pe care ei au ales să nu i le dezvăluie. Respectul pentru intimitatea lor i-au înăbușit exprimarea unor emoții puternice și au condus-o către credință, găsind în textele religioase alinare pentru suferința ei și speranță pentru mântuirea sufletelor băieților ce au ales să trăiască în minciună. Strecurată abil sub aparenta stăpânire de sine (se declară chiar atât de rece încât nu-i vine să-și îmbrățișeze fiul întru consolare) are momente de fină autoironie (precum cel în care se confesează că e cea mai bună din lume la ceva ce urăște să facă) și pare femeia care n-ar fi făcut altceva în viață decât să scoată chestii din congelator și să dosească băuturi fine la ea în dormitor pentru a le savura cu cine știe ce prilej festiv ce poate să apară pe neașteptate în plictisul existenței ei, întrerupt nemilos de pierderea copilului, ale cărui secrete au fost înghesuite într-o cutie de pantofi și amenință acum echilibrul fragil pe care fiecare personaj din scenă a fost nevoit să și-l construiască pentru a trece cu bine peste înmormântare și prin doliu.
Doar Ellen, ce ar fi trebuit să fie o femeie cu sânii mari, acoperiți de o bustieră neagră și înconjurați de piloți de formula 1, o femeie într-o colivie de păsări ce se leagănă peste imaginarul necesar pentru a-l asorta la sufletul defunctului (o brută care știa să spună poeme…), iubita inventată a răposatului, prin care Cosmina Stratan (alături de câinele Uber!) reușește să mai destindă atmosfera densă a acestui aer greu de respirat, pare singura legătură cu adevărul (altfel inventat), cu realitatea din care au fost aruncate în scenă temele cele mai grele. Dintr-o poveste complicată, ascunsă și tăvălită cu grijă prin fân, peste o pereche de blugi albi și un tricou verde ce îmbracă memorialul cu o gură ruptă, însoțind amenințător bătăi de inimă a căror amintire nu mai poate părăsi tâmplele și gura lumii, dimpreună cu toată rușinea unui coșmar ce nu se va încheia niciodată.
Într-un loc și un timp în care nici Dumnezeu nu se mai ocupă de Oameni. De Colegi. De Colaboratori. De Confrați. De Tovarăși.De tot ce am putea fi, nenumit, unul cu și pentru celălalt și apoi unul fără celălalt, numai pentru că am îndrăznit să privim soarele până ne-au ars ochii, pășind pe gheața proaspătă care a crăpat sub pașii noștri. Doar câinele Uber, tăvălindu-se prin fân, se mai îndoapă cu file de firesc din jurnalul unei tragedii care nu ar fi trebuit să aibă loc.
Sub cerul din Nantes al Barbarei, Sau sub oricare alt cer al unui împreună.
„Băiatul văduvă” după „Tom à la ferme” de Michel Marc Bouchard, Traducerea: Diana Nechit și Eugen Jebeleanu
O producție Teatrelli
Concept și regie: Eugen Jebeleanu
Sound design & music live performance: Ovidiu Zimcea
Distribuție:
Tom: Vlad Bîrzanu
Francis: Alexandru Chindriș
Mama (Agatha): Mihaela Sîrbu
Ellen: Cosmina Stratan
& câinele Uber
Luciana Antofi 