„Oamenii iubesc, stau de vorbă și mor. O mai fi ceva?…”.
Credința.
Mărturisire asumată. Literă cu literă. Cuvânt cu cuvânt.
Lacrimi de ceară, scurse fierbinte, una câte una, pe obrazul încins de așteptare, pe trupul umil care învață să îndure suferința, agățându-se de promisiunea fiecărei răni noi, tâșnită prin pielea umflată de carnea revoltată de dedesubt , numai ca să-și aducă aminte că e doar un înveliș. Al unuia și aceluiași plâns. Din una și aceeași lumânare, care-ți arde tălpile, îți înfioară firea, îți călăuzește urcarea și ți se stinge la căpătâi. Lacrimă după lacrimă, construind suferinței scară către Cer, până la mântuire.
Pe pereții înfloriți cu făclii care ard, viii sau morții caută să se înghesuie care cum poate în rama unei icoane pe care Pictorul n-a mai apucat să o termine. Pentru că s-a întâmplat ceva între timp. În orbul privirii Lui, în golurile dintre săgeți, dintre lumânări, dintre lumini, în umbrele din jurul flăcării unde plutește fatidic posibilitatea stingerii. Între timp întotdeauna a fost loc pentru ceva. Chiar și să murim cu moartea nouă peste cea veche, doar ca să ducem lacrimile lumânării mai departe. Plecăm singuri cu tencuiala noastră către Cer, căutând disperați peretele potrivit, imediat ce Dumnezeu ne-a făcut fiecăruia semnul discret, înainte să observe ceilalți.
Murim dezorganizat, topindu-ne ceara, irosindu-ne lacrimile. Până la ultimul. Până la paracliser.
După părerea mea una dintre cele mai profunde scrieri din dramaturgia noastră (ca de altfel întreaga trilogie a lui Sorescu din care face parte acest text – alături de „Iona” și „Matca” – , „Setea muntelui de sare”, titlul sub care s-au reunit cele trei monodrame, subtil inteligente și foarte ofertante dramatic pentru cei – nu prea mulți – dispuși să le atace pe scenă), „Paracliserul” lui Marin Sorescu își găsește astăzi, mai mult ca oricând, un binemeritat loc în față pentru repertoriul teatrelor. Este și cazul spectacolului pe care regizorul Marcel Ţop l-a montat la Teatrul Dramaturgilor, considerându-l un „discurs spectacular despre semnificaţia şi importanţa credinţei, de orice fel, în lumea în care (încă) mai trăim. Totodată, este un recurs asumat, după puterile noastre, la smerenie, umilinţă şi stringenţa acestor calităţi în lume. Lume care, probabil, mai poate fi salvată şi prin – sau mai ales prin – acceptarea condiţiei actuale a Omului, aceea de animal înfrânt. Înfrânt de propriul orgoliu… Poate că, recunoscându-ne, în sfârşit, umila condiţie, fir de praf în cosmos, vom dăinui, vom putea să ne salvăm şi, mai ales, să salvăm de la prăbuşire, fie chiar şi în ceasul al 12-lea, catedrala noastră cea mai mare, importantă, generoasă şi încă vie, Pământul… O încercare a doi căutători, pe unul dintre textele cele mai complexe, metaforice şi, pe cale de consecinţă, mai puţin montate, din dramaturgia autohtonă. Şi o importantă aducere-aminte – teatrul este şi poezie. Şi paradox (mirare). Există indubitabil o realitate imediată şi, la fel de indubitabil, una profundă. De-a doua uităm, de prea multe ori… deşi e cea esenţială. Şi o altă aducere aminte: Omul, în pofida vremurilor, nu e singur (sau singurul)”.
Marcel Țop l-a însărcinat cu greaua misiune de a ține lumânarea aprinsă pe Claudiu Bleonț, un minunat tălmăcitor al textului sorescian, un crâsnic sârguincios în slujba cuvântului Domnului, un țârcovnic dibaci în oficierea jurământului de credință, un palamar dedicat bunei rânduieli a celor sfinte și a celor omenești deopotrivă și, aproape fără de voie, un paracliser al funeraliilor veacului de pace cu care ne obișnuiserăm.
Mai actual ca niciodată, „Paracliserul” lui Marcel Țop își găsește pe micuța scenă a sălii „Iosif Naghiu” a Teatrului Dramaturgilor Români lăcașul potrivit pentru intimitatea confesiunii amare pe care reușește să o construiască împreună cu Claudiu Bleonț, precum flacăra lumânării care-și găsește drumul potrivit, în sus, în timp ce paznicul ei se preocupă de organizarea temeinică a fumului care o ia pe de lături, în căutare de lespezi potrivite pe care să-și scrie mărturia.
Atacând textul cu o voluptate controlată a căutărilor pe dinăuntru și totodată cu nenumărate momente de nedisimulată mirare (chiar aproape plăcere) a descoperirii suferințelor cele mai intime, pe care le alternează inteligent cu cele de furie și revoltă stăpânită, Claudiu Bleonț umple scena și sala cu toate frământările, fricile dar și certitudinile credinței eroului lui, cu care învăluie și ispitește mereu spectatorul, aducându-l negreșit în capcana confruntării nemiloase cu el însuși. Unul dintre cele mai importante atuuri ale spectacolului e tocmai reușita acestui demers, cel de a te face părtaș la suferință (textul filosofic contribuie din plin la împlinirea mesajului) fără să-ți bage măcar o clipă degetele în ochi.
Bleonț construiește cu grijă cărămizile de funingine ce se vor așeza precis în zidul acestei introspecții, pietre sudate cu fum de rugăciune în așteptarea mântuirii de păcatele știute și neștiute de aici, de pe pământ, ori de pe alte planete din universul întins până-n pânzele albe, în care se poate duce gândul lui Sorescu, al lui Țop și al nostru. Straturi de negreală țesute din cele mai fine iscusințe actoricești înveșmântând atent catafalcul credințelor dobândite și al celor pierdute în căutarea celor dintâi, de sub care lasă să țâșnească afară tot umanul cunoscut ori doar intuit pentru clipa socotelii ce va fi înscrisă pe răboj cu mâna stângă, în timp ce cu cea dreaptă va trebui să-și țină singur lumânarea privegherii în pragul trecerii. Pentru că e ultimul.
Cu această conștiință a rolului său, Claudiu Bleonț se erijează cu succes într-un erou salvator al neputințelor noastre, ale tuturor, înarmat cu o lumânare lungă pe care nu obosește să o aprindă răbdător de câte ori se stinge, împreună cu credința lui și a noastră, de parcă s-ar fi născut cu ea în mână, suprapunându-se până la identificare absolută cu personajul său, căruia îi împlinește cu un ciudat firesc fiecare gest (foarte ordonată mișcarea lui dezordonată prin scenă și prin sală și atent studiate și lucrate gesturile, în special manevrarea și integrarea lumânării în joc), mișcând abil puținele obiecte din scenă (scenografia a căutat și ea discreția, Anca Cernea ascultând cu atenție indicațiile dramaturgului și reușind să imprime un aer bisericesc, nepretențios, al cărui volum e construit prin lumini, umbre și proiecții) într-un fel de război promis cu sinele dintr-un război uitat cu Dumnezeu, pe altarul unei solitudini aici în speranța unei familii sacre Acolo. Sau doar o altă scenă dintr-un alt război pentru același sfârșit de lume, un alt poem despre singurătate pe altarul unui volum de credințe în împreună. Călcăm în jos și alunecăm și noi în sus, către nori, plutind alături de paracliser și de Dumnezeu. Scâncete de prunc transformate de fumul lumânării în vorbire păcătoasă, năzuind să ne înfruptăm totuși cu lumină la Cina scea de Taină și să le suflăm sfinților în aureole după slujbă, cu toată credința așezată în straturi de fum pe pereții catedralei pe care ne pictăm neprihănirile sperate și păcatele iertate, ascultând cum crește iarba pe iluzia rănilor noastre, printre crăpăturile pe care încercăm și noi să le umplem cu ceva, poate chiar cu verdeață, deși se găsește întotdeauna loc pentru vreo firidă mai greu de umplut ca o gură de iad… Anume căscată pentru unii ca noi, cioturi de magi, cioturi de fluturi, cioturi de sfinți, cioturi de paracliser, cioturi de lumini, cioturi de umbre, cioturi de lumânare din care se scurg, fără milă, ultimii stropi fierbinți de ceară, în jurul cărora se încleștează cuminți mâinile a implorare, agățându-se de focuri și de stele în timp ce pământul cade în beznă.
„Vezi să nu ni se termine speranța, Doamne, înaintea aripilor!…”.
Paracliserul a rămas ultimul. Ultimul dintre cei care murim dezorganizat. Catapeteasma se ridică și îl primește, în sfârșit, în altar. Așa, de sufletul lui.
„Îți intrăm în ochi, Doamne, vezi-ne!”
„Paracliserul” de Marin Sorescu
Teatrul Dramaturgilor Români
Sala „Iosif Naghiu”
Regia: Marcel Țop
Scenografia: Anca Cernea
Distribuția:
Paracliserul: Claudiu Bleonț
Luciana Antofi 