Ar fi despre neîngăduință, dacă n-ar fi vorba despre iubire. Ar fi despre ignoranță. Despre neajunsurile educației. Despre lipsurile de tot felul care duc la intoleranțe de tot felul. Din care se nasc cele mai groaznice porniri umane. Și, din ele, cele mai necugetate acțiuni ale omului. Și mai apoi cele mai înfricoșătoare coșmaruri ale lumii. Care bântuie generații, grupuri și indivizi, nevoiți să stea de veghe în permanență pentru a nu se lăsa înghițiți. Constrânși să alerge, să încerce să scape, să lupte cu ei înșiși și cu ceilalți. Pentru a nu fi prinși. Pentru a nu fi dați la o parte. Pentru a nu fi depistați că sunt altfel. Uitați încă înainte să fie priviți. Respinși încă înainte de prima atingere.
Ausländer raus!
Răspunsul imun la tot ce ne este străin. La tot ce ține de ceea ce nu cunoaștem. Dar și cea mai mare dintre fricile noastre. Aceea ca noi și corpul nostru să nu fim expulzați de corpul ăsta mare social în care ne împlinim propria fiziologie. Ori să nu fim îndepărtați chirurgical precum o aluniță care nu-i dă prea bine pe piele. Cine e dispus să treacă de coaja noastră? De primul strat de dermă? De prima imperfecțiune care nu-l satisfice estetic? De prima repulsie? Sau de frumusețea noastră, care-i amenință propria strălucire, utilitate ori importanță în acest mare organism?
Katzelmacher. Un apelativ în Germania din urmă cu mai bine de jumătate de secol pentru imigranții care-i treceau granițele. Pentru a-și căuta un rost, dar și pentru a pune umărul la reclădirea Occidentului, distrus după al doilea război mondial și reconstruit și cu apel la mâna asta de lucru ieftină, venită de prin țările nefericite ale continentului, mult mai sărace sau mai afectate de conflict. Și numele unei drame semnate de Rainer Werner Fassbinder, pe care a pus-o în scenă în 1968 și a ecranizat-o un an mai târziu, ce spune povestea unui grup de prieteni fără prea mare căpătâi, ale căror vieți mărunte sunt zdruncinate de sosirea unui muncitor grec imigrant, Jorgos, despre care simt că le pune în primejdie tot socialul de care s-au bucurat înainte.
Apelând la recenta memorie colectivă românească cu privire la evenimentele de la începutul pandemiei ai căror protagoniști au fost culegătorii de sparanghel plecați să lucreze în ferme germane (care au fost umiliți și batjocoriți de patronii lor), Eugen Jebeleanu aduce pe tapet povestea lui Fassbinder de acum 50 de ani, incredibil de actuală, pe care o exploatează inteligent pe scena Teatrului German de Stat din Timișoara și o integrează lucid în peisajul cotidian, în noua realitate în care ne-a azvârlit pe toți pandemia fără drept de apel.
„Katzelmacher. Dacă n-ar fi vorba despre iubire” este un spectacol robust, fascinant, incredibil de dur și atât de profund uman încât te poate lovi fizic. E aproape imposibil să nu somatizezi după această superproducție a teatrului german timișorean, încadrabilă într-o categorie dramatică aparte, poate de teatru senzorial transdisciplinar, o experiență corporală multimedia într-un limbaj care pare să prindă tot mai mult contur datorită condițiilor impuse de pandemie (apelul la înregistrările și montajele video care scot teatrul afară și-l plimbă prin urbe și prin natură, pentru a-l readuce apoi pe scenă), desăvârșindu-i la superlativ expresia într-un soi de teatru cinematografic sau un cinema teatral de cea mai bună calitate, în care Eugen Jebeleanu împletește inteligent, într-un aproape firesc, decenii diferite de mărturii de credință și automărturisiri artistice și umane.
Decupat precis cu bisturiul pentru intervenția chirurgicală delicată în dreptul cordului și mai apoi tranșat cu satârul de-a lungul trunchiului, spre a fi atârnat precis în cârligul care va alinia carcasa animalului ce zace în fiecare dintre noi pe linia producției de sacrificii, textul lui Fassbinder este dezghiocat, analizat, integrat și îmbogățit pentru a servi precis scopului creatorului acestui spectacol: un elogiu adus intimității, experienței noastre conștiente, totale, nemijlocite și asumate, care-și caută febril expresia cea mai potrivită pentru a-și transmite adevărul către lume. Și a-i ascunde frenetic, cu toată abilitatea pe care a fost în stare să o dezvolte, colțurile mai ascuțite.
Dincolo de fatalitatea politică sub care trebuie să ne împlinim destinul (foarte precis contextualizat individul în statement-ul de la începutul spectacolului și excelentă concluzia fatidicului în scena dezbaterii în mijlocul de transport către finalul lui), suntem doar un corp. Și cunoaștem numai ce trece cu adevărat prin el. Veridic cu care îmbrăcăm, încetul cu încetul, sufletul adăpostit cu grijă înăuntru, pe care nu încetăm să căutăm totuși să-l ferim. De alte corpuri cu care s-ar putea intersecta, de care s-ar putea atinge, freca, lovi, ori și mai grav, strivi până la contopire. Când sufletul nostru se va întâlni cu un alt suflet, adăpostit acolo.
„Katzelmacher. Dacă n-ar fi vorba despre iubire” este un spectacol-corp. De aici și bogata lui forță teatrală. E un organism viu, foarte bine desenat și închegat, cu elemente și organe precise care-i asigură funcțiile vitale, mișcările și deplasarea, fără să uite măcar o clipă de sufletul ascuns înăuntru, căruia îi mai deschide din când în când largi baierile pentru a-l dezvălui spectatorului ca din greșeală, pentru ca imediat să le lege la loc, evitând abil vreo înflăcărare sau vreun patetic inutile. Un corp care judecă fără milă cu mult înainte să cunoască. Și care operează cu prejudecăți.
Este corpul unui tânăr (aici german, bavarez, dar cu potențial universal – din literele luminoase ale germanicului WELTJUGEND, în traducere Tineretul Lumii, care-l însoțesc pe toată perioada spectacolului, rămâne la un moment dat doar Lumea), un tânăr fără calificare prea înaltă, care-și duce existența mizeră printre oameni la fel de needucați și de prost plătiți ca și el, care-și trăiesc viețile între pungi de gunoi și cadouri, a cărui năzuință este să se organizeze seri de dans în cârciuma în care-și bea de obicei berea ori își execută arabescurile din buric, punându-se la curent cu ultimele bârfe din socialul lui îngust, de neinvidiat.
Un mic disconfort cognitiv, ceva nou, neobișnuit, ca un virus amenințător ce declanșează un episod acut în boala lui socială cronică este apariția grecului Jorgos, care-i pune în mișcare toți anticorpii pentru a izola, neutraliza și alunga corpul străin, înainte să se declanșeze infecția și să-i fie incitată feminitatea ori amenințate masculinitatea, veniturile, locul de muncă și poziția în ierarhia socială. Excelent Niko Becker în rolul acestui ingenuu Jorgos, pe care-l conduce impecabil pe tot parcursul spectacolului după ce-l scoate ca prin magie din pielea personajului-preambul (un tânăr revoltat care ne pune pertinent și răspicat întrebările cardinale despre noi înșiși, cu care Eugen Jebeleanu a ales să deschidă spectacolul, întru înțelegere) și-l îmbracă inteligent, cu răbdare și talent, în pielea altfelului, desenându-ne frica și purtând-o cu demnitate prin scenă, cu capul sus și privindu-ne fix în ochi, căutând să ne împrietenească. El este cel care reușește să mențină vie de la început până la sfârșit percepția asta dramatică senzorială a spectatorului, care, în timp ce dezvoltă senzația de repulsie față de corpul social (și el excelent condus în această zonă de partenerii de scenă priviți ca ansamblu), nutrește un sentiment de compătimire față de Jorgos, dar fără vreo urmă de lacrimogen-patetic. Nu simți nevoia să intervii în apărarea lui în scenă nici măcar în punctul culminant (în care se revarsă asupra lui toată furia celorlalți și ia foc scaunul sub tine), pentru că-i simți mereu puterea. Sub timiditatea controlată și germana stricată (de străin care nu-și va depăși vreodată condiția) a personajului pe care-l interpretează, Niko Becker caută (și reușește la fiecare pas) să se apere de acești vampiri energetici care-l vânează la fiecare pas și să-i dezarmeze mereu, într-un fel aproape fizic, până la o amenințătoare umanizare.
Galant încă de la prima apariție (când o cunoaște pe Marie și îi ține ușa frigiderului din semiîntunericul pe care-l presupune sfiala oricărui început) și mai apoi în fotografiile corpurilor care se promit unul altuia (excelent în cadrul în care ne este prezentat ca o statuie grecească, un obiect muzeal pe care Bruno îl studiază cu mare atenție și nedisimulată admirație), Niko Becker își joacă fizicalitatea până la durere. Râvnit, admirat, invidiat, respins, brutalizat, corpul ăsta străin poartă și transmite pertinent toate mesajele spectacolului, preluând revolta și furia celorlalți și alchimizându-le în înfinită serenitate. Dacă n-ar fi vorba despre iubire…
N-ar avea altfel poate nicio șansă să facă față acestui mare corp social care pare că încearcă să-l alunge prin fiecare organ. După ce l-au ademenit în fel și chip. De la patroana lui, Elisabeth Plattner, condusă precis de Daniela Török între antreprenorul ce trebuie să țină piept lenei muncitorilor localnici, pe care nu i-ar angaja în ruptul capului, capabilă de orice pentru a asigura bunul mers al afacerii pe care o conduce, o femeie sigură pe ea, conștientă de bârfele, ipocrizia și disprețul celorlalți, dar și o femeie singură, ce-și caută fericirea în brațele care par mai primitoare (cele mai calde se dovedesc cele ale lui Bruno, foarte bun Rareș Hontzu în rol, personajul candid, împăciuitor, sfios încă de la gestul prin care cere o țigară, fragil ca o frunză amenințată mereu să cadă de pe ramura de care se ține cu încăpățânare prinsă – nu reușește să cedeze până la capăt nici când este asmuțit împotriva grecului, pentru a-și apăra iubirea -). O ramură a masculilor feroce, incitați de dorința de a domina și de a-și dovedi în toate chipurile puterea, prin partituri generoase și complementare ale furiei masculine, plină de straturi și nuanțe, pe care reușesc să o creeze, separat și împreună Erich (Alexandru Mihăescu), Paul (Harald Weisz) și Franz (Radu Brănici), excelent acordați pentru a îndeplini funcțiile mecanismului comun pe care-l pun în mișcare, numai și numai ca să opună rezistență invaziei străinului ce le amenință dulcele plictis, plăcerile, statutul și, mai ales, bărbația. Pe care o au de dovedit în bruma de preajmă feminină ce le populează strâmta lor existență, asupra unor femei lipsite de apărare, care-și irosesc tinerețea în însoțeli complezente și-și găsesc fericirea la apariția primului străin, a primei sarcini ne(?)dorite (superb susținută povestea Helgăi de Isa Berger) sau poate chiar una în brațele celeilalte – intensă scena în care Ingrid (Oana Vidoni) și Gunda (Silvia Török) își descarcă furibund tristețile, demonstrând cât de mic e pasul de la iubire la ură, o luptă între corpuri care ar putea merge poate până la crimă dacă nu ar fi întreruptă de un alt conflict, între alte corpuri, dintr-o altă iubire -.
Corpuri îmbrăcate în costume albe, dezinfectându-și preajma cu vermorelul în spinare, ascunzându-și privirile peste care au tras protector vizierele să nu lase să li se vadă cele mai intime aspirații, de sub care își planifică atent cariera, nunta, căsnicia, viața sau chiar crima pe care ar putea s-o înfăptuiască. Corpuri fierbinți, flămânde, fără reguli, cărate pe targă ori culese de pe fundul apei unde au fost azvârlite ca să scape de alte corpuri care le-au invadat. Corpuri ignorante, blestemate să se încaiere întru eliberare ori să se însoțească în nefericire până când moartea le va despărți unul de altul sau împreună de un alt corp pe care l-au condamnat la viață, corpuri asuprite, exploatate, revoltate, încinse și stinse cu găleți de gheață, corpuri asmuțite unul împotriva altuia, corpuri amenințate cu brutalitatea, corpuri pe care le paște un bumbum ori doar trecerea necruțătoare a timpului. Corpuri care se antrenează puțin câte puțin, încercând să ghicească, fără sorți de izbândă, câtă dragoste, poftă sau resemnare poate întâlni privirea lor în privirile altor corpuri. Corpuri-vânător în căutare de pretext și corpuri îndurătoare, capabile de răbdare, de iertare, de sacrificiu, corpuri abuzate și abuzatoare, corpuri-victimă și corpuri-călău, încercând să smulgă fiecare de pe unde poate măcar o fărâmă de iubire. Față de străin, față de patron, față de neputință, față de viață, căutând cu toatele hrană din sângele lui Hristos, sperând să-și ardă ura în Lumina promisă a Învierii, în timp ce se roagă să se întărească prin suferință și să se ascundă în rănile corpului înfrânt al Mântuitorului (excelentă scena de Paște).
Dacă n-ar fi vorba despre iubire. Despre singurul corp care-și păstrează vie dragostea și speranța, indiferent de ce se întâmplă în jurul lui, o excelentă Marie a Olgăi Török, personajul care găsește cu răbdare și încredere, fără stridențe (afară de savurosul belly-dance) calea către ieșire, rescriind trista poveste a corpului străin pe care îl iubește necondiționat și pe care caută să-l aline (superbă scena în care Ingrid a Oanei Vidoni își atinge visul cu mâna, însoțind iubirea celor doi cu o interpretare emoționantă a cântecului Dalidei „Parlez-moi de lui”).
Frumos, deștept, cu zvâc, cu vână, cu infinită și adâncă emoție, color (în jocul viu de pe scenă) sau alb/negru (în filmul mut ce-l însoțește), planuri care se împletesc coerent în excelenta scenografie a Velicăi Panduru (semnează și light design-ul și costumele), minunat susținută foto-video de Marius Panduru, care au compus și descompus teatral și cinematografic un spațial ce s-a dovedit mereu bine delimitat pe axa orizontal/vertical și față/spate pentru a servi mutării lejere a atenției dintr-un loc în altul și sublinierii tuturor intențiilor din subtext. Sub o luminoasă amenințare-laitmotiv WELTJUGEND, într-o dulce complicitate care apasă pe accelerația tinereții și apelează la prietenie și alte îngăduințe specifice acestei bucăți de viață, în care ar trebui să fim educați cu toții, măcar teatral și cinematografic, pentru ca astfel de drame să nu se mai repete. Dar și completării pertinente a celor două planuri în diverse scene cu mărturii vizuale pe traseul clișeu-peliculă-pixeli-respirație-mișcare-hârtie-fotografică-album, depănând abil împreună poveștile cu imagini din spatele poveștii, aducând dovezi din trecut ori cătând să creeze amintiri pentru corpurile viitoare.
Poate de asta a fost nevoie ca spațiul să fie carantinat, dezinfectat și sigilat (impunătoare scena), înainte ca cel mai amenințător virus să se răspândească în geografiile și istoriile personale pe care le redesenăm cu toții astăzi. Ca să nu uităm. Pentru ca niciun corp de mâine să nu mai cadă vreodată în capcană.
După ce ultima cărămidă din zidul între ceea ce a simțit și ceea ce a putut exprima corpul ăsta, ros de oboseală și de depresii, a fost înlăturată, un nou corp, mărturisit, anihilat, lăsat acum în urmă, prăbușit martor în scenă, încearcă să mascheze propriile drame, vărsându-și furia asupra altor corpuri cărora le construiește deja o altă dramă într-o altă reprezerntație a spectacolului într-o altă seară de teatru, doar-doar va reuși într-o zi să o evite în disperarea lui de a rămâne treaz.
„Katzelmacher. Dacă n-ar fi vorba despre iubire”, Autor: Rainer Werner Fassbinder
Teatrul German de Stat Timișoara
Regia: Eugen Jebeleanu
Scenografia, decorurile și costumele: Velica Panduru
Director de Imagine: Marius Panduru
Foto-Video: Ovidiu Zimcea
Muzica originală și sound design: Alex Halka
Light design: Velica Panduru
Machiaj: Bojita Ilici
Distribuția:
Jorgos: Niko Becker
Helga: Isa Berger
Gunda: Silvia Török
Elisabeth: Daniela Török
Marie: Olga Török
Ingrid: Oana Vidoni
Paul: Harald Weisz
Bruno: Rareș Hontzu
Erich: Alexandru Mihăescu
Franz: Radu Brănici
Durata: 2 h și 15 min (fără pauză)
Vârsta recomandată: 16 +
Spectacol în limba germană cu traducere în română și engleză
Luciana Antofi 