Într-o zi m-am îndrăgostit de un om care clar nu-mi venea deloc bine,
avea sufletul prea larg la guler și zăvorul la poartă prea puțin tras pentru mine,
irisul prea căprui, eșarfa un pic șifonată, obrazul cam opalin,
complimentele vaste, puțin desuete, verbele prea la supin,
pălăria cu boruri prea strâmte, parfumul cu mult prea mult mosc,
mai multe defecte de logopedie decât se cunosc,
versul puțin lung, ritmul prea iambic, abordarea cam oniristă,
zâmbetul mult prea larg pentru alura din cale-afară de tristă,
umbrela cu capul de șarpe prea sus, bicicleta cu șaua cam joasă,
mintea un pic rătăcită, lentile cam groase, cămașa prea scoasă,
mersul mult prea săltat, dogma puțin șubredă, aparențe de filistin
(ideile democratice se zicea că le ține într-o carte de Stalin),
părul cu prea multe fire cărunte, batista cu prea multe noduri,
cerul cu prea multe stele, calea mult prea plină de poduri,
suspinul cam des, lăsat destul de liber la joacă pe-afară,
mânecile prea suflecate, șlițul prea desfăcut, demn de ocară,
pieptul cam plat, mâna prea aspră, circulația oleacă greoaie,
mult prea departe de orice fel de apropiere ce se dorește vioaie,
percepția lentă, oasele prea puțin dense, respirația cam sacadată,
apetitul mult prea prea modern pentru digestia lui demodată,
pensula prea lungă, tușa mult prea groasă, culorile puțin cam închise,
pianul cam dezacordat, volumul inadecvat, acordurile mult prea concise,
rolul puțin secundar, regia frivolă, coregrafia mult prea săracă,
pașii nesiguri, replicile confuze, gesturi ce pot să displacă,
ambițiile mult prea mărunte, rezervorul cam gol, buzunarele suspect de nepline
planul cam neîndrăzneț și mult prea lipsit de umor pentru mine
(ca să nu mai spun de diferențele culturale, de vârstă și de fus orar,
ce mai, ne despărțeau munți de arhive, ani-lumină și continente de chihlimbar!)…
– Nu are, practic, nicio calitate, după cum vezi, dar defecte are angro,
poate revii la el mai târziu, numai dacă n-o să mai ai încotro…
Cel puțin așa spunea toată lumea, în care mă-nvârt, asta perfectă,
cu mintea limpede, cele mai bune intenții și o încredere mult prea suspectă
în valorile optime pentru deschiderea sufletului și crăpatul de ușă,
culoarea ochilor, asortarea veșmintelor, afară, înăuntru și tușă,
olfactivul râvnit, ideile atrăgătoare, potrivirea de ritm și vibrații,
temperatura corpului, lungimea versului și a pauzelor dintre respirații,
magia culorilor, armonia sunetelor și a pașilor străbătuți împreună,
lumina ce poate feri de-ntuneric două suflete în această lume nebună…
Și nu pot să nu-ntreb: cum e posibil, din atâtea virtuți chibzuit cântărite
să nu rămână nimic, oameni buni, rămași singuri pe drumuri greșite?…
Luciana Antofi 