Catinca Drăgănescu dixit: „Aici Moscova! ”.
Inconfundabila voce a lui Levitan tună a priori, doar de pe afiș, în micuța sală unteatru. Numai să capteze atenția.
Pe scenă, boxa acuzațiilor cvasi-moscovite la adresa Svetlanei Allilueva (a unei excelente Nicoleta Lefter), unica fiică a lui Stalin, în jurul căreia se aude precis ecoul ciocanului Judecătorului universal, ce pare și el că se desprinde de sub reverberațiile vocii crainicului sovietic. Încă nu a lovit decisiv masa, doar vibrează preventiv după ultima răzgândire, când a căzut ca din întâmplare pe blatul alb al mesei de judecată – ori poate l-a grăbit istoria încă nescrisă să forțeze prematur sentința și să-i maculeze inevitabil prezumția de nevinovăție -, doar-doar va putea îmblânzi părțile mai neascultătoare și va impune liniștea și autoritatea necesară desfășurării procesului, în speranța că se va face în cele din urmă dreptate.
Un proces greu. De înțelegere. De evoluție. De confesiune. De îngăduință. De condamnare. De conștiință. Dar mai ales un proces teatral important, cred că cel mai ingenios la nivel stilistic născut în perioada pandemiei, un joc alb negru pe o imaginară tablă de șah, decupată abil, circular, în jurul a doar câtorva câmpuri de joc, pe care au fost mutate piesele rămase în picioare: fiica lui Stalin și mica preajmă importantă care i-a marcat destinul, deservită abil de trei actori/mimi/voci, minunat asortați ideii și ghidați în acest demers dramatic: Alex Călin, Liviu Romanescu și Răzvan Mihai Rotaru. Un joc unde mișcările sunt mereu limitate. Din „șah” în „șah”. Știi doar precis că urmează „mat”-ul, nici nu mai contează când.
O cadență apăsătoare, de maximă intensitate, care-i face să se înghesuie cu toții într-un șah la regină (indirect, mereu la rege) în pătrățica albă în care au fost dinadins comasați, cu foarte puțină libertate de mișcare, ca într-o haltă a istoriei uitată dinadins în mijlocul unei căi ferate ce duce de nicăieri spre niciunde, închizând iremediabil într-un cerc posibilitatea de a ieși de aici ori de a coborî în vreo gară, asta doar dacă ai decide cumva că are rost să te urci în vreun tren. Un tren ce s-ar mișca oricum la rândul lui doar pe cadranul ceasului nefast al istoriei, ce ticăie și el neînduplecat în același cerc peste orice posibilitate de evadare, străjuită atent de imaginile amenințătoare și ele de pe camerele de filmat.
„Aici Moscova”.
Un excelent mecanism metaforic imaginat de Catinca Drăgănescu în complicitate cu scenografa Gabi Albu, pus în mișcare cu forța cinematică a Simonei Deaconescu (care s-a ocupat și de mișcarea scenică) – un foarte mare bravo în dreptul fiecăreia dintre ele! (bine puse în valoare de cvartetul imagine-montaj-light design, Carmen Tofeni – Bogdan Giurcă – Alexandru Medveghi -Dragoș Mărgineanu) –, în care a fost îmbrăcată inteligent piesa Iuliei Pospelova, tradusă de Raluca Rădulescu, ce are la bază un monolog al Svetlanei Allylueva, unica fiică a dictatorului sovietic I. V. Stalin. A cărei autobiografie este decupată în câteva scene de întoarceri în timp, ca într-o ședință de psihoterapie în care pacienta este forțată să se întoarcă și să-și privească în ochi traumele, pentru a le putea vindeca. Un cerc închis de opțiuni ce nu pot fi schimbate altfel decât prin felul în care se raportează la ele, îmbarcată în trenul imaginar cu care se va învârti pe acest cadran uriaș al ceasului fatalității, mereu alta și mereu aceeași după fiecare douăsprezece ore ce i-ar fi putut asigura transformarea.
Căutându-și echilibrul în această dramă poetică sentimentală, incredibil de alertă la nivel narativ, încercând să creeze solide punţi de comunicare (pornind de la un text în care nu există dialog) cu tot ce-și amintește ori nu e lăsată să uite, Sveta Nicoletei Lefter este absolut fermecătoare, o voce candidă și terifiată totodată a copilului ei interior, o lumină ce caută să strălucească în universul ăsta fatidic, claustrant, întunecat și acuzator, ce nu poate promite nicio scăpare. De la fragilitate la glacial, Nicoleta Lefter reușește să-și treacă personajul (incredibil de expresiv la nivel facial, căruia i-a asigurat cea mai iscoditor-mirată-perplexă-tânguită-nostalgică-veselă-tristă-resemnată-revoltată privire din câte ar putea exista, cea mai complexă pe care am văzut-o probabil vreodată, subliniată și augmentată categoric de imaginile video) prin toate registrele, asigurându-se mereu de o continuitate a poziției lui ofensiv-defensivă, excelent controlată atât la nivel de rostire cât și la nivel corporal, întru buna înțelegere a consistenței relatărilor ei obiectiv-subiective prin care-și vinde adevărul publicului. Nu e ușor să propui asemenea complexitate, un proces de conștientizare și acceptare de sine, dar și a raportului cu imaginea celebrului tată-criminal, de la adorare la detestare, pe un drum care pleacă de la interior și se varsă inevitabil în public, în mirări pe care le descoperă uneori împreună cu ceilalți oripilați ai istoriei (foarte bine se achită actrița de asigurarea empatiei publicului, cooptat deștept în fiecare scenă propusă), căutând să pună împreună piese de puzzle din trista poveste a vieții tragice a unui copil condamnat să trăiască în intimitatea unui dictator, cu toate tulburările și bulversările pe care le presupune.
Stațiile din biografia Svetlanei Allylueva (în anii 1932, 1941 și 1953) surprind momente esențiale din viața ei de copil care i-au marcat definitiv destinul: sinuciderea „de apendicită” a mamei, atacarea „surprinzătoare” a URSS de trupele germane și moartea „dureroasă” a lui Stalin, toate evenimente uriașe pentru spațiul rus al acelor vremuri, anunțate pe celebra voce a marelui crainic Levitan. A cărui fiece intervenție istorică pe undele radio începea cu „Aici Moscova” (mot à mot „Spune Moscova”). Între aceste stații, poporul sovietic, așezat de-a lungul imaginatei căi ferate circulare (oamenii ăștia slabi, cu nasurile lipite de geamuri) a fost confruntat cu foamete și teroare, crime serioase împotriva indivizilor și grupurilor incomode, cum e și cazul personajelor anume invocate în poveștile de viață ale Svetei, precum Dmitri Șostakovici (din care era obligată să le cânte musafirilor la pian, a cărui muzică a fost denunțată în mod oficial și chiar interzisă de două ori în Rusia, în 1936 și 1948, la ordinele lui Stalin, în timp ce altor colegi ai lui le-a fost distrusă reputația ori chiar au fost executați) sau Solomon Mikhoels (al cărui chip desfigurat a bântuit-o la căpătâiul tatălui depus în foaierul teatrului, actor evreu sovietic și director artistic al Teatrului Evreiesc de Stat din Moscova, președintele Comitetului antifascist evreiesc în timpul celui de-al doilea război mondial, executat în 1948 din ordinul lui Stalin la Minsk). Oameni, momente și evenimente reinterpretate în așa fel încât să poată fi somatizate de sufletul fraged al unui copil abia urcat în trenul vieții, care va înțelege și pentru care va trebui neapărat să dea socoteală mai târziu.
Aerul ăsta justițiar este imprimat de camera de filmat și felul în care a fost integrată în descrierea personajelor și interacțiunea dintre ele. Și-a propus și a reușit foarte bine un exerciţiu de poetry in motion, care combină ingenios elemente de teatru fizic, cu text, film şi mijloace multimedia. Undeva unde se termină filmul și începe teatrul sau invers, acest experiment de teatru cinematic are un farmec aparte, fiind foarte diferit, ca expresie artistică, de performance-urile filmate în timpul pandemiei numai ca evenimentele live de pe scenă să nu fie supuse pieirii.
O instalație multimedia integrată până la absorbție în jocul actorilor anume pentru a nu se putea stabili unde începe și unde se termină intimitatea în condițiile în care destinul tău este public. Și nu poți face nimic cu și pentru asta.
Un emoțional în care ceilalți nu au cum să pătrundă vreodată prea adânc, dar căruia Catinca Drăgănescu a reușit să-i deseneze câteva uși potrivite prin care se permite accesul în proximitatea acestui personaj uluitor, un scurt exercițiu de sondare mai degrabă în străfundurile umanului decât ale istoriei, în speranța că nu vom mai repeta niciodată dramele absurde ale unor indivizi, obligați să-și târască tragediile neștiute printre noi. Pare o invitație la o judecată autoterapeutică după modelul celebrelor procese de la Moscova din timpul Marii Epurări staliniste împotriva oponenților regimului, o invitație la un „proces spectacol” (cu verdict deja cunoscut încă dinainte de începerea judecății, fără însă a porni de la prejudecată, cunoaște mai degrabă un fel de parcurs invers), un spectacol de mișcare de interior, aș putea spune, concentrat aproape exclusiv pe mișcare, pe curgeri gestuale în prelungiri până la învăluire a gesturilor partenerilor de scenă, având reflectoarele concentrate pe mâinile lor, ce caută să deslușească întruna fiorul interior în care au reușit să pătrundă atât de simplu. Un simplu foarte elaborat, inteligent căutat, explorat și exploatat apoi emoțional de fiecare dintre cei patru actori în povești al căror narativ și argumentatuiv pentru proces vine din poveștile spuse cu mâinile, ale căror gesturi se termină mereu cu articulări ferme, liniare, într-un fel de încadrare perpetuă a imaginii în rama potrivită pentru arhivarea în albumul de fotografii ale memoriei și în dosarul de probe pentru dovedirea sau absolvirea de vină deopotrivă.
În parteneriat cu Simona Deaconescu, coregrafa acestui spectacol, Catinca Drăgănescu a explorat cu mare atenție posibilitățile corporale ale celor patru actori, exploatându-le la maximum expresivitatea, excelent conduși prin labirintul acestor demonstrații psihologice, cei trei parteneri de scenă ai Nicoletei Lefter, Alex Călin, Liviu Romanescu și Răzvan Mihai Rotaru (foarte buni fiecare dintre ei și cumva complementari și vizual și emoțional) fiind dotați cu un arsenal serios de gestual, bine dozat, combinat și folosit împreună cu rostirea și mișcarea scenică pentru a povesti, a sublinia, a confirma, a adăuga, a surprinde și a ului, toate intercalate fără oprire, dar fără a obosi privitorul, rezervând loc pentru tăceri, de scurtă durată dar semnificative, pentru a le spori semnificațiile în acest dans dramatic, o poezie de mișcare ce se îmbracă de cuvinte doar ca să-și explice zbuciumul.
Alex Călin, Liviu Romanescu și Răzvan Mihai Rotaru sunt naratori/închizitori pricepuți, așezați inteligent la masa anchetei-interogatoriu (excelente exercițiile autoritare cu degetele de-a lungul și de-a latul ei), de care se agață și se folosesc în permanență, reușind să creeze câteva tablouri teatrale memorabile, între care se agață precis gros-planurile cu Sveta înlăcrimată și terifiată, ce le justifică astfel comportamentele, abil folosite în scopul extragerii de informații și construirii mediului ostil în care să se deruleze procesul, mai ales astăzi.
Pentru că „Aici Moscova” este acum și un proces al prezentului. I-am văzut premiera în aer liber în grădina Casei Universitarilor, vara trecută, în plină pandemie, când nu plutea încă în aer amenințarea războiului ce ne ține azi cu sufletul la gură clipă de clipă. Incredibil cât de mult s-a încărcat acum acest spectacol de noul nostru proxim, de noul geo-politic și reinterpretarea și actualizarea istoriei, aproapelui monstruos și recognoscibil care-i tulbură teribil conținutul emoțional și-i completează dramaticul de noi sensuri (imposibil să nu recurgi la comparații), făcându-l una dintre cele mai grele experiențe culturale ale acestor vremuri în peisajul bucureștean.
Un proces cu un mesaj puternic despre o lume făgăduită doar celor cuminți și buni, în care fatalitatea de a te fi născut în locul și momentul nepotrivit se poate oricând transforma într- o uriașă dramă umană, greu și măcar de înțeles, darămite de trăit și de povestit, ce ne demonstrează cât de fină e linia care se trage între moral, acceptabil, greșit și monstruos în felul în care ne decupăm fiecare umanul din boxa acuzațiilor moscovite ce ne e dezvăluit pe scenă.
Un proces de a privi și de a te lăsa privit.
„Aici Moscova”. Vis-à-vis, pe băncuța neagră unteatru, restul lumii.
„Aici Moscova” de Iulia Pospelova, Traducere: Raluca Rădulescu
unteatru
Un spectacol de Catinca Drăgănescu
Cu: Nicoleta Lefter, Alex Călin, Liviu Romanescu, Răzvan Mihai Rotaru
Scenografia: Gabi Albu
Imagine: Carmen Tofeni
Montaj: Bogdan Giurcă
Light design: Alexandru Medveghi / Dragoș Mărgineanu
Creație cinematică și mișcare scenică: Simona Deaconescu
Luciana Antofi 