Singur. Atât de singur că te părăsește până și ecoul. În sufletul gol, departe de toți și de toate. Făr’ de-nceput și fără vreun sfârșit previzibil. Dornic doar să afli. Să știi de unde vii și încotro te îndrepți. Dar mai ales pe unde vrei s-o apuci ca să ajungi Acolo. Nu se știe unde, dar sigur vei înțelege odată ajuns. Deschizi precaut ușă după ușă, în speranța că aproape ai răzbit. Dar coridorul se lungește întruna, ca o coloană infinită care s-a răsturnat anume să-ți fie cale fără de sfârșit. Ușile sunt tot mai multe. Mereu una nedeschisă în față, alta deja închisă în urmă. Să mergi înainte sau să te-ntorci?… Și Acolo e tot mai departe… Și tace… Poate că nu ți-a fost dat. Sau poate doar nu era ăsta drumul… Nu poți fi sigur. Ești doar un om. Poate un pescar, un personaj biblic sau chiar un mare creator. Nu vei afla decât Acolo…
Eliberată de Sorescu de convențiile dramaturgiei tradiționale, piesa „Iona” și-a găsit după 50 de ani în Gábor Tompa partenerul ideal în a sparge și convențiile teatrale care au însoțit până acum puținele puneri în scenă ale acestei „tragedii în patru tablouri”, cum a numit-o autorul ei, extrem de generoasă oricum cu alegoria și metafora ca să lase deschis spațiul de joc și de joacă oricărui creator de spectacol care se hotărăște să se apropie de ea și să o privească atent în ochi, pentru a întoarce apoi capul către noi și a-și deschide atent pleoapa să ne arate cum s-au răsturnat sub ea imaginile. În ochiul vigilent al regizorului clujean, ele se învârtesc savuros în lungul, plin de îndoieli și disperatul monolog al pescarului sorescian, care îl întruchipează pe nimeni altul decât pe Constantin Brâncuși… O convenție fascinantă, prin care sufletul acestui spectacol, actorul Gabriel Răuță, reușește să transmită emoție prin fiecare gest. Iona pescarul este Iona creatorul, un personaj care se îmbibă de sensuri și nuanțe noi în fiecare moment petrecut pe scenă și jonglează fermecător cu ele într-o confesiune-rugă la care te face părtaș încă de la început, în timp ce se joacă întruna cu mintea și sufletul tău punându-ți la încercare răbdarea, aparatul critic și credința.
„Pe mine mă interesează Iona atât din punct de vedere religios, cât și din punct de vedere al condiției artistului în lume, azi. Figura lui Iona și chiar și cea a actorului Gabriel Răuță de multe ori m-au făcut să mă gândesc la imaginea lui Brâncuși. Artistul care se luptă cu materialul. Și există o replică în text: N-a făcut nimic bun în viața lui decât această bancă de lemn, punându-i de jur împrejur marea. O bancă de lemn în mijlocul mării… O imagine superbă care pe mine mă trimite cu gândul la Masa Tăcerii. Ei bine, este vorba aici despre cunoscutul motiv în care opera îl devorează pe artist. Și încercăm să facem trimitere la Brâncuși, care a trăit în balena exilului. Iona, în viziunea mea, este un spectacol despre condiția artistului și îndoielile lui azi în ceea ce privește credința. Despre relația lui cu Dumnezeu, cu divinitatea, cu inspirația, cu speranța, cu disperarea…”, mărturisește Gábor Tompa.
Iar imaginea desprinsă de pe retina lui și împărtășită nouă prin acest filtru este într-adevăr superbă. Asta și pentru că este minunat împlinită vizual în spațiul scenic de Carmencita Brojboiu, scenografa care a desăvârșit viziunea regizorului asupra temnițelor în care este osândit să fie prizonier omul zilelor noastre (printr-o instalație ce vine să arate ce este în burta balenei contemporane, care a înghițit o mulțime de obiecte pe care oamenii le aruncă în ape, din care nu lipsește plasticul…), închisori în care apa și sarea spală de orice culoare sufletul omului și artistului… Un alb împăcat, nu atât resemnat cât fatidic, venit din aglomerarea la lumina lămpii de interogatoriu a tuturor culorilor deodată, pentru a-l impinge pe Iona în afara spectrului vizual al semenilor, direct în burta peștelui cel mare…
Gábor Tompa îl aruncă pe minunatul actor Gabriel Răuță în acest spectaculos spațiu de joc (în care manipularea obiectelor de recuzită articulează incredibil imaginea și gândurile eroului) într-o introspecție captivantă a sufletului artistului, unul cu o dumnezeire a lui, dar și cu un efemer aparte, cu o simplitate precisă și excelent decupată în dialogul lui cu sine și cu Universul care l-a creat și căruia vrea să-i întoarcă favorul, pe scurt, într-un exercițiu complex de esențializare. Robust în tot ce face pe scenă (mișcare, gesturi, foarte mult în privire, aruncată ba birect spectatorului, ba în hăurile din sine), Gabriel Răuță excelează în rostirea scenică pe care i-o imprimă personajului, o joacă inteligentă de tonuri vocale mereu în dialog și la sfadă unele cu altele, schimbând cu pricepere timpul și rolul lor în lupta întru înțelegere, pe o voce ludică și la limita prăpastiei în același timp, a unui povestitor candid cu care empatizezi în timp ce limba i se ascute uneori doar ca să te înfioare…
Simplitate până la esență în a sublinia absurdul tragic al condiției umane în general și a artistului în special, excelent ironizat în contrastul dintre spațiul alb de cretă al decorului și dozele perfecte de umor negru cu care Ada Milea a înzestrat universul sonor al acestui spectacol (pentru că nu e doar muzică, e un fel aparte de a prezenta melodia și zgomotele tăcerii, sfâșierii, melancoliei, singurătății, credinței, revelației), pe care ni-l relevă nu doar cu mijloace și instrumente surprinzătoare, ci cu generozitate și mult talent, Cristina Juncu. Ea dă viață personajului Echo, un alter-ego al eroului care-l face sieși suportabil și care va imprima acest Iona al lui Gábor Tompa în conștiința spectatorului pentru multă vreme de acum înainte.
„Iona este, pentru mine, un poem despre singurătate și despre cât de pierduți suntem în acest spațiu, indiferent cât de conectați la lume am părea. Interiorul balenei trebuie să rezoneze cu ce gândește Iona și să fie cât mai… lichid, mai straniu, în sensul că e o planetă care e în interiorul balenei… și ființa rezonator, Echo, interpretată de Cristina Juncu, e un fel de Ariel care trebuie să fie și comic, și straniu, și tragic, în același timp. Pentru mine, umorul conține întotdeauna și o lacrimă… Până la urmă, odată ce ne naștem, avem o condamnare la moarte. Ce mai putem face? Să râdem de ce putem și cum putem. Cu lacrima în colțul ochiului…”, a declarat Ada Milea.
Și te face mereu să râzi. Asta cu numai un singur ochi, pentru că celălalt e gata mereu să plângă exact din același motiv pentru care unul râde. Foarte bine exploatate regizoral și muzical profunzimile textului lui Marin Sorescu, minunat ambalate de regele nostru pescar și repetate obsesiv și amenințător de Echo, care-l însoțește către burta peștelui cel mare, până ce… haț!… Direct în maț… (L-a înghițit burta și apoi l-a scuipat… Nedigerat…). Nu rămâne din el și din noi decât decât un pește mare care înoată pe mare, vorba Adei Milea: cu capul mare și burta mare și gura groaznic de mare, pe care un pește și mai mare, cu burta și mai mare, cu gura și mai mare, haț! îl înghite și înoată mai departe prin mare… În burta lui plutește burta altui pește, în care plutește burta altui pește, și tot așa, nu se mai sfârșește… Și poate niciodată n-o să vedem peștele suprem…
Greu să ieși din această parabolă dramatică altfel decât murind de sete. O fi chiar setea muntelui de sare din titlul trilogiei dramatice a cărei parte este „Iona”. Poate că înainte de acest spectacol la Teatrul Nottara sau la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj chiar ar trebui pus un grătar la intrarea în sufletul fiecărui spectator, să nu se bage Gábor Tompa în el cu cuțitul… Doar ca să sculpteze o bancă de lemn în mijlocul mării… Pe care apoi să o sece…
„Iona” de Marin Sorescu
Coproducție Teatrul Nottara – Teatrul Maghiar de Stat Cluj
Regia: Gábor Tompa
Asistent de regie: Emőke Veres
Distribuția:
Iona – Gabriel Răuţă
Echo – Cristina Juncu
Muzica: Ada Milea
Scenografia: Carmencita Brojboiu
Regia tehnică: Réka Zongor
Foto: Mihaela Marin
Luciana Antofi 