Haideți, băieți, să ne ținem de frici!
Până se usucă și cad. Poate toamna asta, poate într-o altă toamnă. El de a ta, tu de a lui, împreună de ale lor și ei de ale voastre. Chiar dacă acum-acum nu se vede niciuna… Numai puțin, sigur are să se arate curând una…
Poate de iarnă. Să nu dispară brusc toate fricile… Sau de primăvară. Să nu înmugurească și să crească din nou sau să apară altele noi… Vreo teamă de încălzirea globală. Sau doar de prima ejaculare despre care nu ți-a povestit nimeni. De întuneric sau de prea multă lumină. De armată sau de sexul fără șosete. De faliment financiar ori de burtică, de rețele sociale ori de chelie, de venitul pe lume ori de moarte…
Sau orice altfel de frică. Moștenită sau doar inventată, mică sau uriașă, apărută brusc sau consumată cu lingurița în fiecare dimineață, învățată sau pur și simplu dobândită, originală sau mimetică, ancestrală sau culturală, individuală sau colectivă. Așa cum le-a adunat cu migală într-un text răvășitor Ioana Hogman. Un fabulos inventar al fricilor, cu atât mai puternic cu cât ele sunt declinate la genul masculin.
Un tremurat împreună cu glas tare și răspicat de la #Reactor de creație și experiment, care s-a mutat pentru o seară din strada Petőfi Sándor nr. 4 din Cluj-Napoca pe strada Lânăriei la numărul 93 în București. La prietenii de la Replika, că poate și lor le e frică… Într-o seară de noiembrie, o zi de 13… Noroc că nu a fost nici marți nici vineri… Dar ar putea fi oricare altă seară a oricărei alte zile în care alte frici se vor fi trântit cu aceeași vehemență de vreun asfalt al oricărei alte străzi…
Tabú pentru orice el și de multe ori de neconceput pentru ea, fricile bărbatului, garant și izvor nesecat de securitate emoțională și socială pentru cuplu, familie și întreaga societate, cel mai adesea ignorate sau trecute sub tăcere, angajate într-o luptă permanentă de camuflare ori negare pentru a nu periclita demnitatea masculină, sunt exploatate de Ioana Hogman într-o scriitură inteligentă, pertinentă și, mai ales, plină de teatralitate. Motiv pentru care-și găsesc în cei cinci talentați protagoniști ai piesei, patru actori și un muzician, o puternică reprezentare ideatică. Atent mânuiți de Raul Coldea, cei patru actori – Doru Taloș, Bianco Erdei, Cătălin Filip și Paul Socol – acompaniați cu muzică live de Fluidian (Emil Gherasim), reușesc să compună împreună, în partituri separate și în cor, un portret al bărbatului în toată splendoarea vulnerabilităților lui.
Un spectacol puternic despre problemele bărbaților, despre secretizarea și instituționalizarea lor, despre umilire și violență, despre schimbul reciproc de frică, rușine și vină, despre acțiuni nesăbuite și justificări dintre cele mai simple, țipate la bustul gol sau în chiloți, cu respirația sacadată între spasme musculare, convulsii, contorsionări sau paralizii inevitabile ale trupului… Cel mai just pretext, masculinitatea…
Într-un exercițiu de maximă vulnerabilitate fizică și emoțională, excelent susținută prin rostire și mișcare scenică, în gesturi studiate de nesiguranță și instabilitate emoțională individuale și complementare ale celor patru actori, mânuiți inteligent într-o continuă mișcare de du-te-vino-stai!, prin care regizorul reușește să mențină vie neliniștea și freamătul bărbatului din scenă, supus mereu transformărilor prin ispitele și provocările ce pândesc la tot pasul, într-o căutare continuă de a se camufla și a-și înfrunta totodată fricile, dar și de a le confrunta pe ale celorlalți…
Un spectacol la ușa căruia liceele ar trebui să-și încoloneze elevii. Poate cresc niște adulți altfel. Poate se mai scutură de frică. În fața unui exercițiu pertinent, introspectiv, confesiv, extrem de lucid, autoironic și poate chiar eliberator despre frica băieților și mai târziu a bărbaților, unul de celălalt sau de toți ceilalți, percepuți de multe ori drept pericole care trebuie eliminate. Înfruntarea și anihilarea sunt mereu la un pas. Momentul în care individul trebuie să-și adune tot curajul și să facă tot ce nu ar face în mod obișnuit doar pentru a trece în față sau a se menține în pluton…
Dincolo de expresivitatea corporală și rostirea impecabilă a actorilor, în special când ni se prezintă în vocea goală, aș remarca efectul puternic al repetitivului în text și mișcare, foarte inteligent împletite cu jocul de lumini (mai precis a nuanțelor de înfricoșător sau de întuneric!), reflexiile de pe podea, alb/negrul și kaki-ul din scenă și nevoia permanentă de ventilație artificială a aerului mult prea dens (bravas Gábor Zsófi!) pentru a puncta și a fotografia momentele de frică sau de panică. Și înfruntarea lor. Nu câștigă cine are frica mai mică. Ci cel care o vede mai bine și o recunoaște mai răspicat.
Însă ce le ține împreună în același coș pe toate fricile astea revelate pe scenă este categoric muzica. Nu cred că mi- am imaginat vreodată un sunet care să însoțească fiorii reci de pe șira spinării sau broboanele de sudoare adunate pe frunte sau pe sub tâmple în momentul în care frica îți paralizează toate simțurile sau, dimpotrivă, eliberează toți demonii, gata să intre în acțiune. Dar sunt aproape sigură că ele și-au găsit o vibrație aproape de fidelitate în degetele lui Fluidian, care mânuiesc abil arcușul și ciupesc pertinent coardele, pentru ca tânguirea asta să fie demnă, la rândul ei foarte masculină, sfredelind prin coaja fricului și traversându-i fără milă toate straturile, până la miez…
Fricul înregimentat, trimis în garnizoană și de acolo pe câmpul de luptă. În linia întâi. Cu pieptul dezvelit și pantalonii în vine.
Hei, nu fugi!… Hai, că am rămas și eu în chiloți… Te țin puțin de mână… Te iau în brațe… O să ne fie mai ușor…
P.S.
Spectacolul „Îmi place sushi“ este creat în cadrul proiectului „Frici și Faze – tranzițiile adultului tânăr“, care pune în discuție vulnerabilitățile și fricile adulților tineri și continuă cu alte spectacole dedicate liceenilor și studenților. Proiectul este co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național și nu reprezintă în mod necesar poziția AFCN. În cadrul proiectului se joacă și spectacolul „Body of Defiance“ de Ana Cucu-Popescu, tot în regia lui Raul Coldea, care vorbește despre corpul nostru și cum ne raportăm la el, influențați de diferitele discursuri din jur despre cine hotărăște ce e urât și ce e frumos, despre prețul încadrării sau al neîncadrării în norme.
„Îmi place sushi“ de Ioana Hogman
#Reactor de creație și experiment Cluj-Napoca
Regia: Raul Coldea
Scenografia: Gábor Zsófi
Muzica live: Fluidian (Emil Gherasim)
Cu: Bianco Erdei, Cătălin Filip, Emil Gherasim, Doru Taloș, Paul Socol
Luciana Antofi 