În abatorul conștiinței de sine: Andreea Bibiri tranșează „O femeie singură” la Teatrul de Artă

20190915_205839

Femeia. Dezbrăcată de orice fel de împreună la care a năzuit sau pe care pretinde că l-ar fi trăit vreodată. Despreunată de ludic, de suav, de erotic, de maternal, de profesional, de social. Așa cum arată când râmâne în sufletul gol, între gratiile conștiinței ei.

Fără drepturi și împresurată de sumedenie de obligații. Un bulgăre de ițe încurcate de nevoi personale, ascuns  la capătul nevoilor altora, care continuă să se înfășoare pe ghemul vieții și să o înghită fără drept de apel. Condamnată adesea la nefericire obligatorie prin fiecare contract social pe care-l încheie. Nici nu contează dacă a semnat pentru un singur rol sau pentru mai multe. Soție. Mamă. Fiică. Noră. Colegă. Vecină. Iubită.

Andreea Bibiri, protagonista one-woman show-ului „O femeie singură” de Dario Fo și Franca Rames , montat de Daniel Grigore-Simion la Teatrul de Artă, a primit toate aceste roluri odată. Și se achită admirabil de ele.

Nu credeam că se poate vorbi despre altfel de lucruri nepatetic și așezat și totuși cu atât de multă emoție… Și este meritul exclusiv al Andreei Bibiri, o actriță complexă, puternică și ingenuă în același timp, care reușește să susțină admirabil un manifest feminist cu multe straturi, fără să afișeze nimic din patosul ce însoțește de obicei astfel de demersuri artistice, fără emfaze gratuite și afectări inutile, dar imprimându-l cu multă sensibilitate și reușind să-l îmbrace într-o poezie distinctă (un soi de duioșie la limita confesiunii și compasiunii), care vine din felul inteligent în care își construiește personajul. Cu pricepere, cu răbdare, cu claritate, cu o ludică folosire a textului rostit și gesturi studiate de candoare și fermitate, alternate într-un dans de emoții pe care le trăiește sincer odată cu personajul ei și pe care le împărtășește inteligent cu spectatorii și mai ales cu spectatoarele. Într-o invitație deschisă la complicitate întru scotocit înăuntru după adevărurile cele mai bine păzite, într-o fraternitate confidențială pecetluită prin orgasm sau, în fine, prin recunoașterea necunoașterii lui, când picură primele semne de îndoială asupra propriei feminități și așteptărilor pe care le au ceilalți de la tine… Și până să-ți dai seama unde ai rămas tu, Maria te târăște cu pricepere în povestea ei, nu foarte complicată, perfect plauzibilă și recognoscibilă, dacă nu pe de-a-ntregul măcar pe sărite…

O poveste despre singurătate la genul feminin, excelent construită de Daniel Grigore-Simion. Despre sihăstria sufletului, explorată analitic și emoțional, ca într-o vizită la un terapeut bun. Despre înstrăinarea învățată, picurată cu pipete pline de supoșenie și bunătate disimulată peste fetița care a fost odată fluture, într-un zbor întrerupt de exerciții de sacrificiu pe altarul profesiei, familiei, societății, întru bun echilibru, așa, de antrenament, până se trezește femeie. Cu acest terapeut abil care vorbește din experiența lui de gen.

Dar și cu acest măcelar iscusit care se dovedește Andreea Bibiri. Într-un exercițiu de sinceritate cu sine și cu lumea, într-o lecție de introspecție obligatorie și exteriorizare necesară pentru igiena sufletului, actrița tranșează cu un firesc incredibil de reținut și de puternic toate formele de abuz asupra unei conștiințe, înarmată cu un satâr cu care desenează precis pe carcasa femeii (în pielea căreia îi mai scapă uneori tăișul lamei, lăsând să dezvăluie straturi de dermă și mici răzvrătiri hemolitice) hălcile care vor fi extrase cu precizie pentru consumul de suflet și carne proaspătă în măcelăria masculină…

Tranșarea are loc și la nivel de text, dar mai ales la nivel de emoții gestuale și corporale, într-un abator simbolic de sacrificat fragilitatea, naivitatea și candoarea. Dar mai ales sinceritatea, pentru că Andreea Bibiri are și transmite adevăr. Pe care-l relevă strat cu strat de sub un neglijeu negru sub care ține ascunse jinduirile ei intime de femeie neîmplinită, peste care a aruncat cu grijă o pelerină să o apere de intemperiile masculine, să o țină la adăpost de ploaia gesturilor parșive, libidinoase, perverse, violente și în general abuzive ale bărbaților care-i populează toate tipurile de proximitate, eliberând personajele în eșarfele prin care le mută din realitatea pe care nu o mai suportă în viața ei imaginară, doar ca să poată duce…

Împreună cu Maria își asumă conștiincioasă perechea de clăpari din dotare pentru a înainta prin troienele vieții, cu doze necesare și absolut suficiente de umor, autoironie, monotonie și plictis, într-un mers tot mai anevoios și poticnit, pe măsură ce personajul se încarcă de povară, de absurd, de violență, de abuz, de vină, de pervers, de frică și de nevoie de refugiu… În iluzoriu, în nepermis, în interzis…

Implorând  parcă pedeapsa golului pe care într-o zi nu va mai putea să-l umple cu tremur, cu frică, cu spaime și coșmaruri, care se nasc și se risipesc în crescendo într-un ritm calculat și precis, trecând cu farmec de la o emoție la alta și îngrijindu-se de fiecare dintre ele după ce le-a plasat atent în jardinierele de pe balconul coliviei în care-și cântă resemnarea și le udă în fiecare clipă ca să crească mari și să ți le transmită și ție… Te-a înțeles, poate chiar te-a prins… Nu mai știi când anume te-ai îndepărtat de tine, nici dacă mai există curajul necesar pentru posibilitatea unei reveniri…

Trăim ce ne este dat sau ce-am apucat, în frânturi de cotidian care devin corvoadă și salturi spectaculoase între datorie, neîmpliniri și vise utopice, construind înăuntru o lume de beton armat sub un înveliș fin de mătăsuri strălucitoare, dantelării rafinate și chindisituri colorate, asortate în fiecare dimineață la demnitatea care trebuie să ne însoțească tristețile.

În urma noastră, pe scenă, un scaun ca cel pe care ne-a întâmpinat Maria, acum gol. Și o sală de teatru plină de alte mobile cu spetează, eliberate de povara singurătățior pe care le-au susținut vremelnic, luate la subsuoară și plecate la câte un acasă, departe.

afis-o-femeie-singura-final-50x70-300dpi-Copy-Copy

„O femeie singură” de Dario Fo și Franca Rames

Teatrul de Artă

Traducerea: Daniel Grigore-Simion și Andreea Bibiri

Cu: Andreea Bibiri

Regia: Daniel Grigore-Simion

Scenografie: Adrian Pitica

Durată: 1h

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s