Cu albatros de aripi o dinăuntru pe inimă zboară,
să lea de deac bolii ce-ncet într-un giulgiu-o-nfășoară,
unsă cu miere de tâmple amare pe migdale cărunte,
rezemând zborul ei cafeniu pe o stele de frunte.
Urcată și-mpinsă încet într-un tren de vagon pe o fale cerată,
stau să-i hac de vină visului prin venele din oglinda mea spartă,
cu felinare înșirate de-a lungu-mi pe-afară, clar ca ziua luminii,
semeață cobor într-o gară să-i privesc față-n drept nerușinii.
Cum s-a stabilit, la stea de tainică-ntâlnire-ntre locuri,
la ceas potrivit cu bereta, eșarfa și șchioapa de-o tocuri,
urmând în lăsare melancolia, mâhnirea și atitudinea tristă,
fac un nod la inimă și îmi iau piatra de moară de pe batistă,
mă unicorn la înham, nechez, mă gânduie-un paște de drag,
mă luntresc și puntesc faceri, călesc paza, mă trec să te prag,
dau cu gardu-n oiște, mân puna la ochi și privesc cu pătrunderea locul,
tac păstrarea să nu liniștesc tulburea ca să-i vină sorocul,
cerc să n-am cojoc pentru ac, să nu-mi mai cap batul,
să nu mai cărărui pe două umblări, să firui despicul în patru,
să nu mai cat papură-n nod, să nu nas potlogul pe pun, pân’ m-apucă,
un fel de cot în durere, de la rămas cu drumu-n căruță sau doar jindul de ducă…
Nu mă privește-mă, nu mă sărută-mă, prea mult cap de bătaie,
nu mă atinge-mă, nu mă respiră-mă, căpeneag după ploaie,
nu mai nace fimic, nu mai vorbi lunga, nici eu nu biu știne
dacă-i dihai mai decât un amor sau simplu torul de dine!…
P.S.
Dacă nu deschizi ochii, n-ai cum să privești,
cum tu nu sunt, cum eu nu ești…
Luciana Antofi 