A fi. Cu toate înțelesurile lui reflexive. A te căuta. A te găsi. A te cunoaște. A te accepta. A te vindeca. Verbe trecute pe rând prin timpul perfect compus pentru a ajunge în prezent, cu intenția de a construi un viitor inteligibil.
Nu poți ști cine ești până nu știi cine ai fost. Până nu înțelegi de unde ai plecat ca să decizi încotro poți să te îndrepți.
Cu bisturiul înfipt în rănile deschise ale istoriei și mentalului nostru colectiv, spectacolul Alexandrei Badea cu actorii trupei Teatrului Național „Radu Stanca“ din Sibiu operează povestea unei familii decupată din istoria celor aproape opt decenii care s-au scurs de la Pogromul de la Iași, punctul de pornire al multor drame care au măcinat-o și i-au șubrezit identitatea și forța socială.
„Perfect compus“ este un manifest al generației tinere. A celor născuți după decembrie ‘89. Poate prima generație în stare să privească spre trecut și să scormonească cu detașare (și poate tocmai de aceea cu mai multă pricepere) în lada istoriei pentru a scutura și a așeza tot ce găsesc acolo pe rafturile potrivite pentru a putea merge mai departe, fără să mai târască după ei miturile fondatoare ale unei națiuni resemnate, balada „Miorița“ și legenda Meșterului Manole.
Este un spectacol de teatru aproape documentar despre resemnare și fatidic în toate felurile în care ele ne-au urmărit prin istorie, obligând femeia care a tăcut și a înghițit să spele rufele murdare în familie, acolo unde lepădarea de celălalt și trădarea au fost la ordinea zilei, ascunzând rușini care o urmăresc până în zilele noastre.
Este povestea unor tineri care nu au știut niciodată adevărul pentru că nu au fost priviți niciodată în ochi de părinții și bunicii lor, care au ales astfel sau poate doar nu au avut încotro. Care au trăit în neiubire pentru că iubirea nu s-a asortat cu vremurile. Cu războiul. Cu legionarii. Cu regimul comunist. Și cu toate fantomele acestor nenorociri din trecutul lor care îi mai bântuie și astăzi.
Încercând să înțeleagă istoria și să-i ajute pe tinerii care sunt în centrul acestei povești, Radu și Vera, să afle cine sunt, Alexandra Badea, o tânără regizoare de teatru și film din Paris de origine română, dramaturg deja consacrat în străinătate (Cavaler al Artelor și Literelor în Franța și laureată a Marelui premiu pentru literatură dramatică, în anul 2013 – Grand Prix de la Littérature Dramatique) dezvoltă acest prim text scris în limba română pornind de la un eveniment nefericit al istoriei noastre: Pogromul de la Iași din 27-29 iunie 1941, când au fost uciși 13.266 de evrei în trei zile. Acesta este punctul de plecare al multor drame ale familiei pe care Radu și Vera, doi veri care se întâlnesc la înmormântarea bunicului pentru a dezbate moștenirea împreună cu ceilalți membri ai familiei, sunt pregătiți să le exploreze.
Prin mijloace mai degrabă specifice cinematografului decât teatrului, aproape fotografic dar sărac scenografic, spectacolul este o incursiune în albumul familiei, într-o încercare de reconstituire a evenimentelor din viața ei zbuciumată.
Fără nicio excepție, întreaga distribuție se achită foarte bine de sarcina construcției adevărului din spatele personajelor pe care le interpretează, într-o succesiune coerentă de tablouri din istoria lor precipitată, care-și propune mai degrabă o ierarhizare a importanței evenimentelor prin care au trecut decât o aranjare cronologică a faptelor de viață. Foarte inteligentă și atent structurată scriitura Alexandrei Badea. De remarcat este lejeritatea în rostire, care vine dintr-o asumare serioasă a textului, altfel dens și foarte greu de digerat. Actorii reușesc să împletească frumos un fir narativ compus din multe ițe, amestecând filmic, fără să se incomodeze, trecutul cu prezentul, momente din banalul existențial cu scene de mare încărcătură emoțională, care au marcat destinele fiecăruia dintre personaje.
Într-un ansamblu care funcționează ca un corp de balet din care nu poate să lipsească niciun dansator, mișcările ritmice prin istorie sunt minunat conduse de Ali Deac și Ioana Cosma, tinerii curioși care au pus pariu cu ei înșiși că vor putea afla adevărul.
Ali Deac este un Radu energic și revoltat, un tânăr ambițios plecat mai demult în State să-și facă studiile și care și-a construit o viață satisfăcătoare acolo, care descoperă fascinat fragmente din istoria personală despre care nu a știut mai nimic (o mamă care l-a crescut singură și care trăia în trecut, într-o melancolie incurabilă, recurgând în cele din urmă la un suicid de care s-a considerat mereu vinovat deși nu a fost așa; un bunic pe care toată viața l-a considerat un erou, un martir al închisorilor comuniste și care se dovedește a fi fost cu totul altcineva). Deplângându-și părinții care au trăit oropsiți în comunism și s-au trezit undeva spre jumătatea vieții într-un capitalism sălbatic, el detestă cu toată ființa lui ciobanul mioritic care-și acceptă cu seninătate destinul: „În familia asta a noastră oamenii nu s-au prea iubit. Parcă i-a obligat cineva să stea împreună. Parc-am fi incapabili să iubim. (…) S-au lăsat antrenați în nebunia antisemită, și în comunism la fel s-au lăsat antrenați și acum toți ne lăsăm antrenați. Și pentru că toți ne lăsăm antrenați, rămânem în același punct. Noi nu suntem de vină. Alții au fost întotdeauna de vină. Noi suntem doar niște victime inocente ale istoriei. Numai că istoria asta noi am creat-o. Că dacă am fi fost mai mulți care nu ne-am fi lăsat antrenați, poate că acum era altfel. Voi nu vedeți că e ceva în țara asta care nu se schimbă? Ceva care se transmitre de la o generație la alta, de pe un palier al istoriei în altul. Și noi ne facem că nu vedem. Că nu înțelegem că situația e prea complexă pentru înțelegerera noastră… “.
Încercat de emoții puternice și încărcat cu o energie incredibilă, Radu decide să schimbe ceva aici. Își dă chiar un timp de câțiva ani în care să rămână în țară, să încerce împreună cu un prieten să pună pe picioare o mișcare politică nouă prin care să aducă schimbare, să creeze un proiect pentru România.
Verișoara lui, Vera Ioanei Cosma, se pune în mișcare cu aceeași energie, însă dintr-o altă poziție în societate și familie. Ea este fata resemnată care lucrează într-o corporație în care nu se mai simte demult bine, care trăiește într-un cuplu care nu o mulțumește, care acceptă minciunile pe care familia i le-a vârât pe gât de-a lungul timpului fiind convinsă că nu s-a putut altfel: „Am fost deformați de familie, de societate, de tot ce ni s-a băgat pe gât: istorie, religie, filme, cărți. Unii deformați, alții distruși. Dar ce facem noi din asta, cum ne ridicăm?“, se întreabă personajul Ioanei Cosma. Ea crede cu tărie și minunată candoare în iubire. Ea vrea să ajungă la Nisa numai ca să ducă unui om scrisorile unei femei care l-a iubit nespus, doar pentru că găsește firesc ca el să nu moară fără să știe ce s-a întâmplat, cu gândul că femeia pe care a iubit-o l-a trădat.
Iubirile pe care le-a descoperit în corespondența familiei o trezesc la viață. Deși nu știe încă ce vrea să facă cu viața ei, găsește curajul să-și asume riscuri, să se extragă din ecuațiile de viață care nu mai funcționează, să evadeze din sistemele de credite, umilințe și neputințe în care a rămas blocată și prin care traversează numai din inerție.
Scormonind în arhive, Radu și Vera descoperă personajele-cheie din istoriei lor familiale. În centrul lor stă Ana, bunica Verei, femeia care a pierdut tot, dar a rămas cu fruntea sus. Excelent interpretată de Gabriela Pîrlițeanu, Ana coboară senină din fotografiile de familie, deși este cea care a fost forțată la cele mai multe renunțări. A pierdut dragostea vieții ei (Aron) numai pentru că a avut nenorocul să fie un evreu, a fost martora unei tragedii (Pogromul) care a marcat-o pentru totdeauna, a acceptat s-o adopte pe fiica fratelui ei, cel care l-a vândut pe Aaron, a consimțit în timpul comuniștilor căsătoria fiicei adoptive cu un cetățean străin, expunându-se la toate riscurile la care avea să o supună regimul, lăsând un om pe care a încercat să-l salveze cu convingerea că l-ar fi trădat numai ca să-i fie bine, fără să se plângă niciodată de nimic, convinsă că cel mai greu lucru din lume este „să iubești un om pe care știi că n-ai să-l mai vezi niciodată“.
Femeia puternică pe care o construiește Gabriela Pîrlițeanu este foarte bine susținută pe tot parcursul spectacolului, confirmând caracterizarea pe care i-o face personajul Vera: „Ana a rezistat în toate perioadele mizerabile ale istoriei. N-a trădat pe nimeni. I s-au propus colaborări cu Securitatea și le-a refuzat. Avea puterea de a privi adevărul în față, s-a luptat până la capăt pentru el. Pierduse odată tot, știa cum e, nu mai avea de ce să-i fie teamă. Era gata să piardă totul pentru a salva iubirea care mai era în ea și-n Eva. Nu-i era frică că-și sacrifică viața, își sacrifica de fapt moartea, pentru că ceea ce i se cerea să facă ar fi distrus tot ceea ce era mai frumos în ea“.
Eva, nepoata și fiica ei adoptivă, mama lui Radu, este eroina celeilalte mari povești de iubire sacrificate pe altarul istoriei familiei. Foarte bine condusă de Fabiola Petri, ea dă mereu senzația că e stăpână pe situație, deși este măcinată de cele mai adânci spaime. Nevoită să renunțe din credință la arhitectură, pentru că nu avea de gând să participe la construirea cutiilor de beton în care comuniștii îi vârau pe oameni cu viețile lor cu tot, Eva a încercat să ducă o viață banală de bibliotecară, dar n-a reușit. S-a îndrăgostit nebunește de un francez. Deci de un străin. Deci de un dușman al poporului. Încercând mereu să fugă de suspiciuni și frică, ea va fi trădată chiar de familie, de teama consecințelor pe care plecarea ei în străinătate le-ar putea avea asupra ei. Ea acceptă cu demnitate umilințele la care a supus-o regimul în speranța că-și va împlini dragostea, dar refuză colaborarea cu securitatea deși i-ar fi putut asigura căsătoria cu omul iubit și-l minte în cele din urmă pe acesta doar ca să-l elibereze de povara iubirii lor imposibile. Nici măcar copilul pe care l-a avut mai târziu nu a reușit să-i vindece sufletul: „Când lucrurile se încurcă, mai ai speranța că le poți descurca într-o zi. Dar când ele s-au descurcat și vezi în sfârșit adevărul și nu mai rămâne nimic și nimeni pe care poți conta“, se mărturisește Eva. Ea îi vorbește lui Radu prin scrisori, îi spune tot ce nu a reușit cât au fost împreună, alegând calea adevărului pentru a repara trecutul. Dar, în cele din urmă, sufletul ei chinuit cedează.
Iustinian Turcu este eroul ambelor povești de dragoste. El îi interpretează în registre diferite pe Aron, iubitul evreu al Anei, și pe Marc, iubitul străin al Evei. Dandy-ul cuceritor din anii tinereților Evei, un francez fermecător al anilor ‘70-‘80, este un evreu elegant și rafinat al Ieșilor anilor ‘40. Aaron Rosenthal, personajul care va învolbura sufletele în familie, este excelent interpretat de Iustinian Turcu, cu mari momente de sensibilitate în scenele în care își dezvăluie tulburarea în momentul în care începe asuprirea evreilor, dar mai ales când dă glas rândurilor scrise Anei (un truc folosit des în spectacol, vocile prezentului îngână vocile trecutului și invers, cu important impact emoțional).
Contribuie cu succes la această simfonie a istoriei familiei Alexandru Malaicu în rolul lui Matei, bunicul lui Radu și fratele Anei, un om mereu de ambele părți ale baricadei (câteodată colaborator cu torționarii, altă dată victimă a unui sistem nedrept) și Ștefan Tunsoiu, foarte bun în rolul lui Mayer, cel ce l-a însoțit pe Aaron în trenul cu care evreii au fost duși la Călărași – foarte bună scena în care când îi povestește Anei ororile prin care au trecut pe drum – (el mai interpretează personaje episodice în care este savuros, în special Garda și Securistul), dar și Oana Marin, Alin Turcu și Emanuel Antonescu (în reprezentația la care am asistat, în altele joacă Cristian Timbuș), care dau viață personajelor prezentului, frații celor doi veri cu care se dispută moștenirea, fiecare cu partituri consistente prin care își aduc aportul la descrierea felului în care generația de azi își înțelege și își acceptă trecutul, cu toate deschiderile dar și rezistența pe care ignoranța cultivată de decenii în familie s-a impregnat în sufletele lor.
O familie, ca multe alte victime ale istoriei, în care a dominat tot ce este mai rău în noi. Ura. Lașitatea. Teroarea. Frica. Minciuna. Trădarea. Totul pentru supraviețuire.
„Perfect compus“ și-a propus și a reușit să vorbească „despre cum generația de azi are curajul și forța de a se uita în urmă și a face curat “ (Alexandra Badea).
Și a reușit.
P.S.
„Perfect compus“ este un proiect în Programul „Manifest pentru dialog”, susținut de BRD Groupe Societe Generale și realizat de Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu în parteneriat cu Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu și Departamentul de Artă Teatrală din cadrul Universității „Lucian Blaga” din Sibiu. Programul a debutat acum patru ani și este o platformă de dialog între publicul spectator și artiști, reușind nu doar să aducă în atenția publicului subiecte de actualitate, de interes pentru societatea românească cât mai ales să incite și să pună bazele unui dialog constructiv.
„Perfect compus“ de Alexandra Badea
Teatrul Național „Radu Stanca“ din Sibiu
Regia și conceptual scenografic: Alexandra Badea
Costume și decor: Ana Ienașcu
Muzica: Claudiu Urse
Asistent proiect: Andrei Luis Bojincă
Foto credit: Dragoș Dumitru
În distribuția: Ioana Cosma, Ali Deac, Iustinian Turcu, Gabriela Pîrlițeanu, Fabiola Petri, Alexandru Malaicu, Oana Marin, Ștefan Tunsoiu, Alin Turcu, Emanuel Antonescu/Cristian Timbuș
Data premierei: 17 aprilie 2018
Durata aproximativă: 2h
Luciana Antofi 