În urmă cu mulți ani, un prieten drag îmi scria despre cum, uneori, indiferent în ce poziție ar sta trupul, sufletul cade în genunchi. De multe ori de atunci mi-am imaginat căderea asta ca pe o sfâșiere trupească, pe care nu o vezi privind la corpul cu pricina, ci cu un singur ochi, când îl închizi pe celălalt întru studiu atent și focusare pe detalii. De fiecare dată altfel, sfâșierea asta mi-a apărut ca o nouă piesă dintr-un puzzle al cărui tot nu credeam să mi se dezvăluie vreodată. Și iată că, după mai bine de un sfert de secol, am văzut un trup sfârtecat în multe chipuri exact din această pricină…
Răvășitor spectacolul unteatru „Cataclisma”, semnat de Andrea Gavriliu… Un solo coregrafic care prezintă un corp (feminin) bombardat cu informație, manipulat, revoltat, îngenuncheat fără drept de apel, într-o tranziție „cronologică” de la omul din apartament/birou/club la omul din peșteră, cum se autoprezintă.
Marele câştigător al festivalului Undercloud din acest an (Festival de Teatru Independent de Orice, 2019), spectacolul „Cataclisma” produs de Andrea Gavriliu la unteatru nu este tocmai o întâmplare sau o revelație. Andrea nu e un coregraf oarecare. E un artist complex, cu viziune și profunzimi spectaculoase, demonstrate în ultimii ani pe mari scene ale noastre în teatrul dramatic și liric în colaborare cu mari regizori, care descompune mișcarea actorului și dansatorului în cele mai mici amănunte pentru a o reconstrui cu sens nou pe un alt schelet uman, proaspăt inventat, pe care le oferă acestora cu bucurie întru exploatare. Actriță (absolventă în 2008 a Facultății de Teatru și Film din Cluj-Napoca la clasa profesorului Bács Miklós și Irina Wintze, a fost actriță a Teatrului Tineretului din Piatra Neamț între 2007 și 2014), Andrea Gavriliu a făcut cursuri de masterat în Artă Coregrafică la UNATC București, la clasa prof. dr. Raluca Ianegic (așa a realizat spectacolul „Zic Zac”, care i-a adus în 2014 premiul special al senatului UNITER pentru teatru-dans, iar în 2017 premiul de excelență UNACOR pentru regie și coregrafie).
Ea a semnat coregrafia unor spectacole care mi-au rămas în suflet, precum „Lecția” lui Mihai Măniuțiu la Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu (2014), „Omul cel bun din Seciuan” al lui Andrei Șerban (Bulandra, 2014) sau „Pădurea spânzuraților” al lui Radu Afrim (Naționalul bucureștean, 2018). Am admirat-o dansând în urmă cu vreo doi ani în „Iarna” (în regia aceluiași Mihai Măniuțiu, cu care a colaborat des ca dansator și coregraf) la Teatrul Nottara, într-o poezie plină de iubire și lumină corporală și mi s-a întipărit în minte ca o făptură gingașă și delicată ca un fulg de nea.
De data aceasta însă, Andrea Gavriliu m-a despuiat. Nu doar de șapte rânduri de dermă, ci de multe straturi ale minții și sufletului, care se lasă antrenate inconștient, sau uneori doar fără voia mea, într-un cotidian la are cărui efecte avem din ce în ce mai puțin timp să reflectăm. Nu mi-am închipuit vreodată că poți să râzi și să plângi în același timp pe teme precum democrația, scientologia, securitatea frontierelor ori războaiele din Orientul Apropiat sau cu personaje care îți fură timpul, răbdarea și buna cuviință, precum Donald Trump sau Viorica Dăncilă, simțind (pur și simplu fizic!) cum pleacă fiecare cu câte o bucată din tine, individul docil care nu ripostează și nu se împotrivește în vreun fel, atins brusc de lepra unor vremuri pe care nici corpul nu le mai suportă… O senzație de visceral și ultrasenzual, de ieșire din tine, de abandon total, un spectacol în care respirația ți se taie des în timp ce tu încerci să lupți cu pruritul, cu bubele care încep să ți se aglomereze pe piele și rănile care nu mai reușesc să se vindece, cu propria nuditate, vulgară și rușinoasă, pe care încerci să o ții ascunsă până și privirilor tale, și, în cele din urmă, cu descărnarea și plecarea din (sau doar întoarcerea în) tine…
Toate în timpul unui exercițiu de admirație sinceră față de revolta trupului unui mare și important artist coregraf și dansator, o Andrea Gavriliu expresivă până la durere ori extaz, plină de emoție și de nuanțe fără astâmpăr, care se rupe, se sparge, se deformează, se topește, se încovoaie, se sfâșie și se spârcuiește sub privirile tale năucite, ce se împăienjenesc de ecoul informațiilor pe care nici măcar sub pleoapă nu le mai poți suporta și care te vor ejecta direct în closetul istoriei…
Un spectacol corporal despre nepăsare, despre neputință, despre prăbușirea sub timp, time, temps, tempo, Zeit… Dar mai ales despre suferință și damnare. La o viață ce se încăpățânează să ne intre și să se cuibărească pe sub piele doar pentru a ne putea apoi sfârteca mai ușor…
Vorba lui Doctor Rockit: this is the end…
P.S. Cine nu-și închide telefonul, mama lui e…
Din nou, mâine seară, la unteatru.
„Cataclisma“, unteatru
Concept, coregrafie, ilustrație muzicală și interpretare: Andrea Gavriliu
Scenografia: Alexandru Petre
Lumini și sunet: Paul Drăguș
Mulțumiri speciale: Gabi Costin
Durata: 55 minute
Luciana Antofi 